— On Comms Design. From London

Archive
Advertising

I hate flying. Have I mentioned that? I do. The thought of being closed off in a metal case and lifted into the air gives me nausea and palpitations. I fly, though. Because I have to, being torn between my conventional desire to not move ever and my unexplainable fear of being stuck in the same place. But I hate flying.

So recently I have been enjoying the pleasures of living somewhere close to everything and being able to take the train. I take the train to everywhere: work, my boyfriend’s house, places I want to visit in neighboring countries. And being able to travel in an environment where self preservation as well as preservation of the basic intimacies of humanity and also of the basic hygiene requirements are not longer a concern (trains in Great Britain are clean, fast and comfortingly on time) I find myself relishing in the delight of a couple of hours where I can detach from myself, the Internet and just think.

Read More

Sunt sigura ca orice as scrie despre politica nu e bine. Nici daca votezi nu e ok, nici daca nu votezi, nici daca votezi la misto. Ma intereseaza mai putin asta, cat ma intereseaza ce ar trebui sa ma intereseze pe mine, respectiv cum si de ce s-a comunicat cum s-a comunicat in campania asta politica.

Va mai aduceti aminte acum ceva vreme cand politicienii descoperisera social media si incepusera toti sa isi faca bloguri si conturi de Facebook si siteuri cu joculete simpatice? Nu vi se pare ca la alegerile astea nimeni nu s-a mai stresat masiv cu trendinerii pe internet? Ma intreb de ce? Sa fie pentru ca oamenii de la research de la partid si-au dat seama ca social media nu ajuta decat cand ai un mesaj corent si de bun simt si oarestece background de activitate constructiva in spinare? Lucru pe care nu cred ca il aiba vreun candidat. Sau sa fie pur si simplu pentru ca, asa cum o arata si restul campaniei, politicienilor pur si simplu nu le mai pasa.

Cred totusi ca lucrurile pe care le vedem pe strada in perioada asta sunt rezultatul unui dezinteres complet cauzat de o ruptura majora intre realitatea lor si realitatea noastra. Asta e concluzia mea dupa ce am stat putin cu ochii pe panourile electorale si pe la emisiunile dedicate subiectului. Cum altfel sa interpretezi sloganiada absurda cu care ne intalnim la tot pasul, care nu are nici in clin nici in maneca cu ce se intampla in viata reala. Cui, in afara de celor cativa ciudati care se mai uita cu entuziasm la emisiunile de la televiziunile de stiri (si subliniez aici cu entuziasm ptr ca stiu ca ratingurile de la televiziunile in chestiune sunt in crestere, dar am dubii majore referitor la participarea cognitiva a celor care se uita) ii mai pasa de razboaiele sau armistitiile care se petrec intre partidele de la noi? Eu nici macar nu mai inteleg care partid e de stanga si care de dreapta, care e la putere si care in opozitie. S-au facut atatea aliante si atatea compromisuri incat nu ai ce sa intelegi din ideologia promovata. Si macar daca ar fi ideologie. Macar asta. Dar ce vad pe panourile electorale sunt doar atacuri la adversar, mistouri si raspunsuri la o polemica pe care numai ei o inteleg si numai ei o poarta.

Au nu stiu cat la suta oameni noi? Cine are, realmente, o problema cu cati oameni noi intra o politica?!! Asta ne doare acum? Ca nu avem oameni NOI care sa se certe la televizor? Ca doar altceva nu par sa faca.

Vor sa faca istorie? Cred ca au reusit deja. Dincolo de absurdul eroism al unei lupte nationale demne de Mihai Viteaza pe care sloganul asta o presupune si care e dovada de nimic mai putin decat sminteala, istoria a consemnat deja o serie de iesiri din peisaj pe care nu le vom uita in curand. Din pacate nici unele nu de bine.

La datorie pentru Romania? Asta in conditiile in care daca intrebi omul de pe strada la ce sunt buni politicienii primul lucru, nepromptat cum zic oamenii de cercetare, este “la furat” sau “la dormit”?

Le pasa de legea caldurii? Cine a auzit de legea asta? cand s-a discutat ultima oara legea asta pe Facebook care reuneste in jur de 5 milioane de votanti cu acte? Despre problemele care se discuta le pasa? Scria Mixich despre “reteaua citostaticelor”. Nu se poate sa nu fi prins vreun postac de la partid ca subiectul a percutat. S-a gandit cineva ca asta e un insight? Dar comunitatile de biciclisti care fac mars dupa mars. Dar oamenii care ies din facultati si nu au joburi? E suficient sa stai o zi pe Facebook sa prinzi 100 de insighturi. Dar nu cred ca le pasa.

Ma intreb sincer cine face aceste campanii? Nu cred ca un copywriter cu scaun la cap ar fi putut inventa asa ceva fara sa fie serios spalat pe creier. Nu am vazut o lipsa mai acuta de insight, de intelegere a problemelor reale, de apel la emotiile sincere ale omului de cand ma stiu. Se citeaza legi de care nu a auzit nimeni si nu-i pasa nimanui, se scriu slogane in limbi straine ca si cum romanul de rand a inteles mai mult decat ca UE este un loc de unde politicienii pot delapida bani prin firmele nevestelor lor si de unde omul de rand primeste circulare care indeamna la austeritate. Se mentioneaza zeci de kilometri construiti intr-o tara care are nevoie de mii, si terminale intr-UN aeroport de unde oamenii se grabesc sa plece in alte tari.

Explicatia e simpla – ei stiu ca noua nu ne mai pasa. A fost nevoie de niste scris pe pozele mari de pe panouri si atunci s-au inventat slogane gaunoase si lipsite de relevanta.

In The Newsroom se spune ca o tara nu poate avea un avantaj mai mare decat un electorat informat. Am mai spus-0 si o repet, in acest moment, eu si mii ca si mine reprezentam cel mai mare pericol pentru o tara, un electorat complet dezinformat si carui nu-i mai pasa ca este asa.

 

Acum trei saptamani si ceva lantul de supermaketuri Waitrose (mai scumpe, mai upscale, mai fitoase) a lansat o campanie de social media cu o strategie standard: facut un hashtag si asteptat ca oamenii sa se implice. Hashtagul #Waitrosereasons era menit, pare-se, sa stimuleze avizii cumparatori la Waitrose sa posteze pe Twitter motive ptr care isi fac cumparaturile acolo.

Ce credeti ca s-a intamplat? Evident hashtagul a fost hijacked de o gramada de utilizatori de Twitter care NU isi faceau cumparaturile la Waitrose si care au postat mii de motive la misto sau chiar jignitoare la adresa companiei. Majoritea se refereau la atitudinea snoaba, preturile exagerate, selectia uber exotica de marfuri in Waitrose, insa multi dintre cei care au postat nu s-au ferit sa faca misto si de clientii fideli ai Waitrose catalogandu-i drept bogatani fara simtul decentei.

Waitrose a crezut ca scoate camasa daca declara ca intentia era sa obtina feedback de la oameni. Yeah sure! Plus, o gramada de specialisti in social media, printre care – spre uimirea mea, chiar unul dintre Senior Partenerii de la wearesocial au declarat ca pana la urma “no harm done” daca lumea vorbeste despre Waitrose. Singura problema identificata de acestia a fost ca nu a existat un backup plan, asa cum zice chiar Jim Coleman, VP wearesocial:

“I think they genuinel

y wanted some insight from their customers, and opportunistic punters took the opportunity to play on the middle-class stereotype that Waitrose has. They didn’t react quickly enough or with a clear plan. It shows why being prepared with a crisis plan is key to your social comms, whatever brand you are.”

Dincolo de faptul ca pun sub un semn de mare intrebare acest “genuinely” haideti sa va enumar si eu ce cred ca e in neregula cu campania asta ca, noh, Waitrose n-are magazine si la noi deci eu nu risc sa pierd un client daca spun pe bune 🙂

1. Orice utilizator de social media cu 1/2 de creier o sa se simta luat de sus daca i se cere sa spuna, fara sa i se ofere vreun incentive, de ce iubeste el o companie. Cati oameni vedeti voi ca fac asta in social media in mod spontan? Nu foarte multi si de cele mai multe ori laudele spontane vin din supriza unei experiente placute nu din obisnuinta uneia.

2. NU, nu cred ca Waitrose a vrut “genuinely” sa ceara feedback. Daca voiau sa faca asta puteau sa intrebe “cum sa facem experienta de cumparare la Waitrose mai buna?”. Formularea “motive ptr care imi fac cumparaturile la Waitrose” este din start patronizing si cere complimente. Daca imi fac cumparaturile acolo probabil ca nu sunt un dobitoc deci as face bine sa zic ceva de bine.

3. Nu faci crowdsourcing research. Haide sa depasim momentul in care in loc sa platesti o firma de cercetare te prefaci ca faci cercetare intreband oamenii din twittosfera. Sincer! vrei sa imbunatatesti ceva, strangi un panel de consumatori, ii intrebi, pui o sectiune de sugestii pe site care sa fie PERMANENTA ca imbunatatirile astea nu sunt ca si craciunul, vin o data pe an, ci se fac non stop.

Stiu ca unul dintre avantajele mereu citate ale social media este ca este un fel de R&D department (dept de cercetare si dezvolta

re de produse noi). Pai da, dar cand iei in serios chestia asta, o cultivi. Nu o faci in speranta ca mai iese si ceva PR din ea, o data pe an si cu mare tam-tam.

4. Nu dai drumul la un hashtag fara sa faci o analiza a comunitatii twitteristice unde ii dai drumul. Cati sunt de-ai tai? Putini? Pai hai sa nu. Multi? Pai hai sa vedem daca ii enervam cerandu-le sa ne laude.

5. Nu te astepti ca oamenii sa te laude sincer si gratis. Brand love? Da, exista. Dar asemeni true love nu se proclama la ordin si cu hashtag!

6. Da, e bine sa ai un backup plan. Si e si mai bine daca acesta nu este “Pai ne asteptam la asta. Chiar asta voiam sa auzim”

7. Cel mai bine insa este sa ai o strategie inainte sa ai un backup plan.

8. Daca oamenii vorbesc despre tine NU inseamna ca e bine. Nu e mereu valabila chestia cu “any PR is good PR”

Mi se pare campania Waitrose un exemplu clasic de how not to. Ma gandesc ca am avea ceva de invatat din ea.

Citesc din link in link despre principiile de design ale Government Digital Service, GDS pe scurt. Citesc ptr ca am aflat de ele de la Russell care mi se pare unul dintre cei mai destepti oameni ai momentului si pentru ca m-a fascinat ideea vizualizarii procesului de digitalizare a unui guvern (m-am lamurit mai tarziu ca GDS este ” a new team within Cabinet Office tasked with transforming government digital services” adicatelea un fel de comitet in cadrul guvernului care se asigura ca serviciile furnizate de guvern populatiei sunt disponibile si pe net).

Ce mi se pare interesant [pe langa principiile in sine care sunt geniale motiv ptr care le-am si postat mai jos in print screen si va invit sa le cititi in detaliu in linkul de mai sus] este corpusul de documente si materiale online care insotesc procesul in sine si care nu fac altceva decat sa il descrie in detaliu pentru cei care vor sa citeasca despre asta.

Mai simplu, daca oamenii spun “start with needs” exista un alt site unde poti citi in detaliu cum si de ce fac acest lucru. In cazul de fata prin crearea unui Needotron, un nume hyper geeky dar care permite celor implicati sa “numeasca’ – si sa nu uitam ca numind aducem in realitate,  ceea ce altfel ar fi un proces cvasi inexistent si poate chiar iluzoriu ptr platitorii de impozite.

Pentru ca aici voiam sa ajung. Multe dintre “inner workings”-urile sistemului de guvernamant ne sunt atat de straine incat uneori par inexistente si nevoia de comitete si comitii nu este validata decat de o intelegere, verbalizare sau chiar vizualizare a functionarii lor [ca doar de-aia punem camere la sedintele de guvern, desi dupa cum se vede la noi nu ajuta nici asta]. Nu stiu de ce exista o comisie de digitalizare pana cand nu citesc despre ce face. Asta ma ajuta sa am mai multa incredere ca ea nu pierde vremea, ca nu iroseste banul public si imi permite sa dau feedback, sa pierd sentimentul ca guvernarea este arbitrara etc. Britanicii de la GDS fac asta.

Asta imi povestea si un creativ de la W+K care imi spunea ca la ei conflictul perpetuu intre echipa de creatie si client, pe care noi il resimtim atat de acut in industria de advertising din Ro, nu exista. Clientul nu se simte pacalit de o idee proasta care a durat 3 saptamani si nu se pune problema sa nu vrea sa plateasca ideea ptr ca simte ca a iesit in 2 minute. Echipa de creatie nu se simte anulata arbitrar de catre un client care nu apreciaza o idee. Pentru ca clientul face parte din proces in orice moment. Omul de la W+K imi povestea ca ei merg la client in momentul in care au niste insighturi chiar si pe bucatele de hartie ca sa ii explice cam in ce directie se duc. Clientul poate sa valideze sau invalideze ideea atunci, insa recunoaste procesul. La final, pe langa faptul ca intre client si agentie se construieste o relatie mai buna, procesul nu poate fi contestat chiar daca ideea nu e acceptata.

Uneori ma gandesc ca asta e problema la noi. Noua ne plac lansarile in loc sa ne placa sa derulam un proces vizibil care intareste legatura dintre cei implicati. Cat de mult am mai fi ras de frunza brandului de tara daca pe parcurs ideatia ne-ar fi fost impartasita? Cati bani s-ar fi economisit daca o idee la inceput ar fi putut fi validata cu mai multe parti interesate? Si mai ales, cum ar fi fost diferita relatia intre stakeholderi si ministerul de resort daca acesta ar fi implicat pe toata lumea in proces?

Nu e usor sa verbalizezi si sa vizualizezi un proces. Inseamna practic munca dubla plus inseamna, si asta ne distruge pe noi in Romania, impartasirea laurilor ptr ca daca se implica toata lumea tu nu mai esti unicul owner al proiectului. Dar, din nou, beneficiile unui parcurs impartasit sunt evident mai mari decat ale unei lansari de succes.

Acum cateva zile va intrebam cat de devotati sunteti brandurilor pe care le iubiti si ce ati face pentru ele. Si va povesteam despre un proiect lansat de Marius la TEDx Iasi. L-am sunat pe Marius si l-am rugat sa ne explice cu vorbele lui despre ce e vorba in bravatar.me si iaca ce ne spune:

“Totul a plecat de la nebunia cu Like-urile pe Facebook, care acum nu mai inseamna nimic. Like e o chestie confortabila, care nu necesita niciun fel de angajament. E doar un click si gata.

Ce e mai grav, e ca brandurile inteleg prin angajament (engagement) cat mai multe like-uri si comentarii. Uita de conversatie, uita de relevanta. E varianta moderna a logoului afisat pe marginea terenului de fotbal la meciuri—confortabil si irelevant.
De aici a plecat ideea Bravatar.me—care vrea sa fie opusul Like-ului de pe Facebook. Sa fie un loc in care esti suficient de brave incat sa te asociezi pe fata cu brandurile care te reprezinta. Un loc in care gasesti alte persoane animate de pasiuni comune. SI un loc in care sa existe comunitati de ambasadori ai brandurilor puternice—brand lovers, nu likers. Si unde brandurile sa participe ca egali in conversatie (necesita acelasi grad de bravery), sa vorbeasca pe bune cu acesti fani hardcore, care reprezinta ceva extrem de valoros, pe care majoritatea brandurilor astazi le ignora in favoarea cohortelor de Facebook likers. Daca vrei, e o reincarnare moderna a principiului care a dat ani de zile roade la Harley Davidson (iubesc brandul asta!), insa adaptat instrumentelor digitale de azi: Speak to the core and the rest will follow.”

 

Am un prag mental la rochite si bluzite. Nu pot sa platesc mai mult de x lei pentru asa ceva. Indiferent de brand, de forma, de culoare. Iubesc COS si nici acolo nu pot sa dau bani peste pragul meu mental.

De-aia mi se pare genial ca am gasit in The Atlantic un articol care listeaza 10 dintre cele mai frecvente “pacaleli” legate de relatia noastra cu preturile si produsele puse la vanzare  [apropos, ii urmaresc cu religiozitate deja pe oamenii de la The Atlantic ptr ca mi se par articolele lor, modul in care se documenteaza, temele abordate absolut exceptionale]. Articolul complet este aici insa pentru ca am observat ca lumea nu prea mai da click pe linkuri m-am gandit sa sumarizez cateva dintre punctele importante.

Cum se manifesta predispozitia la “pacaleala” la noi cumparatorii?

1. Nu stim matematica simpla – 30% reducere la pret NU este egal cu 30% mai mult produs in pachet. Vreti sa ghiciti care e varianta buna inainte sa cititi articolul? Va zic eu, 30% mai putin la pret 🙂

2. Ne pacaleste primul pret vazut – daca intram si vedem un pantof fff scump langa o poseta ieftina, vom cumpara poseta chiar daca aceasta este peste pretul normal la o poseta.

3. Suntem fascinati de cifra 9 – chiar daca 20 RON este practic, la nivel de finante personale, echivalent cu 19,9 RON, creierul nostru receptioneaza ultimul pret ca pe o “afacere”

4. Nu ne plac extremele – adica nu vom lua cea mai scumpa chestie si nici pe cea mai ieftina. E suficient deci ca vanzatorul sa plaseze un produs cu o marja buna intre doua extreme si noi il vom cumpara fara sa clipim. Vedeti cat de tare este studiul de mai jos

 

 

 

Mie mi se par argumente suficiente sa cititi articolul original 🙂

 

Mi se pare foarte importanta intrebarea pe care a ridicat-o Marius Ursache la TEDx Iasi, acum o saptamana. Ce ai face pentru brandul favorit? Okay, iubesti Apple dar ce ai fi in stare sa faci ptr Mac-ul tau? Ai iesi in strada, ai cumpara si urmatorul gadget de la Apple desi nu ar fi cel mai tare, ai purta numai tricouri Apple, ti-ai tatua ceva pe mana sau pe frunte?

Marturisesc ca nu sunt un brand lover. In sensul ca desi prefer anumite produse, nu am facut niciodata vreun gest major pentru a imi arata angajamentul fata de brandurile acestor produse. Devotamentul meu se reflecta in repetitia cumpararii si in faptul ca uneori, pentru un singur brand de altfel, ma mai cert cu prietenii care folosesc altceva.

Cu toate astea e interesant de vazut ca desi brandurile discuta relatia lor cu oamenii in termeni de “devotiune” eu nu vad totusi asta 100%. Devotiunea ptr mine are un mare grad de “crede si nu cerceta”, adica de angajament arbitrar, asumat fara argumente. Si totusi, e suficient pentru un brand sa greseasca de doua maxim trei ori pentru ca toti cei care si-l asumasera sa il paraseasca.

Pana la urma relatia noastra cu brandurile este una oportunista? Buna pana cand lucrurile merg, si deficitara atunci cand vin vremuri grele?

PS: La TEDx Marius Ursache a lansat un produs nou, un site/retea de socializare pentru cei care sunt comisi la anumite branduri. L-am rugat sa imi dea cateva insighturi despre acest proiect si sper sa postez ceva in curand despre asta. Gasiti proiectul aici www.bravatar.me

 

 

 

 

 

 

 

 

M-as duce anul asta numai pentru a vedea daca s-a schimbat ceva in showcase what with Internet and all. Ce nu s-a schimbat este ca se organizeaza in continuare in mai multe orase  iar in Bucuresti se intampla pe 15 iunie, deci nu mai e mult. O sa fie din nou prezent dl Boursicot, omul in charge cu intregul concept si va puteti lua bilete pe ticketfan.ro și biletoo.ro, în rețeaua de magazine Flanco, la Sala Palatului, în magazinul Unirea și în librăria Anthony Frost.

Sper sa ne vedem acolo. Detalii pe site aici

Cine nu-i gata il iau cu lopata 🙂

1. Stiti ca saptamana trecuta au inceput oamenii sa se cam care de la Apple zicand pe ici si pe colo ca noul CEO e cam procedurist si a trantit project manageri peste tot si nu mai lasa inginerii sa faca nimic – aici si alt punct de vedere LINK

2. Facebook a lansat Facebook Camera si imediat au inceput comparatiile – iaca aici pe cea dintre FC si Instagram facuta de baietii de la Gizmondo LINK

3. Daca va intrebati cat de tare a fost doodle-ul ptr Moog, vedeti in link ce au stiut oamenii sa cante pe el – LINK (BTW siteul din care v-am dat link este arhiva oficiala de virale a Youtube, deci ati putea sa ii dati un bookmark :))

4. In istoria aplicatiilor n-am vazut una mai faina si mai desteapta decat asta facuta in Rusia. Aplicatia te ajuta sa ii faci de rusine pe bizonii care parcheaza aiurea. Ziceti-mi voi daca nu e genial!!

 

Batranul Godin zice asa:

“If you’re marketing a bass guitar or an orchid or an electric SUV, why are you concerned with what everyone thinks about it? It seems to me that you should only care about the opinion of those that are actually open to buying one.aici

Eu ma intreb altceva: de ce te nemultumeste faptul ca produsul tau nu e mass market, ca nu e national, ca nu are 99% din oamenii care au bani de dat pe ceva? Logica spune ca pe masura ce incerci sa multumesti mai multi oameni trebuie sa reduci din caracteristicile unice ale produsului tau sau sa diversifici gama. Vei avea deci fie un produs blaaa [traducere: fara sare si piper], fie o multime nesfarsita de mini-produse. Costurile de marketing iti vor creste ptr ca ptr a promova un produs plat trebuie sa ai bani multi si ptr a promova o gramada de produse mici idem. Cu asta vor creste si costurile operationale ca iti vor trebui fie mai multi oameni ptr mai multe produse, fie mai multi oameni ptr idei noi ptr produsul blaaah. Finalmente, vei avea mai multa bataie de cap.

Si atunci te intreb: de ce sa faci un produs ptr tot poporul? Raspunsul e simplu: ptr ca esti lacom, Si asta nu e o justificare pentru a face un produs.

Asta e un proiect de la o agentie care rareori da chix si probabil, daca te uiti cum trebuie la ce au facut si ce sunt, nici cu proiectul asta nu au gresit foarte tare. Vi-l aduc aici ptr ca mi se pare incredibil de interesant si de controversat si nu stiu daca ati apucat sa cititi despre el.

La conferinta South by Southwest de anul asta oamenii de la BBH s-au gandit sa combine afluxul de oameni interesati de tehnologie cu un proiect caritabil si asa au nascut Human Hotspots. Human Hotspots a impartit oamenilor fara adapost din locatie Mify-uri de la Verizon si tricouri pe care scria I’m a human hotspot si le-a lasat libertatea sa vanda acces wifi geeksilor disperati de la conferinta care nu gaseau banda pe wifiurile oficiale. Ce aveai de facut era sa chemi un human hotspot pe langa tine, sa ii dai niste banutzi si el iti dadea acces la modemul lui.

Iaca in poza pe Clarence, unul dintre cei mai prolifici human hotspots.

BBH Labs povesteste ptr prima oara de proiect aici cu niste updateuri care va arata cum s-a deteriorat situatia.

Si evident ca suntul le-a iesit, poate chiar mai dramatic decat se asteptau, ptr ca toata lumea s-a sesizat. The NYT a scris un articol mare aici si un om de la Wired problematizat major ideea aici. Intentia era buna insa problema s-a invit cand zeci de barbati de culoare (ce sa-i faci, multi oameni de culoare homeless in Austin Texas) au inceput sa primeasca bani de la alti zeci de barbati albi ptr a le fi un fel de servitori tehnologici. Niste sensibilitati ancestrale s-au trezit in americani si iaca raspunsul BBH dupa ce “the shit hit the fan”.

Mie mi se pare un proiect interesant. Nu am alta calificare ptr el ptr ca nu imi dau seama daca e bine sau rau. Insightul a fost corect, executia breakthrough. Dar …

 

Cristi Lupsa a scris un articol foarte personal despre lupta de a tine Decat o Revista acolo unde este si m-am gandit ca merita mai mult decat un Share/Like pe Facebook.

De ce? Pentru ca daca Lupsa gaseste solutia la dilema lui, multe dintre intrebarile multor oameni din tara asta or sa-si gaseasca raspuns.

Daca Lupsa afla solutia prin care Decat o Revista poate sa continue sa faca ce face, asta inseamna ca publicatii ca Metropotam or sa se lafaie in proiecte faine  si altele ca DasCloud,  Romania de la Zero, Think Outside the Box nu o mai aiba probleme.

Daca Lupsa afla solutia pana si domnul Tolontan s-ar putea sa aiba o cariera mai lina si mai putine dureri de ficat.

Daca Lupsa gaseste raspunsul, cativa dintre noi nu se vor mai gandit sa plece din tara.