— On Comms Design. From London

Archive
Planning/Strategy

how-brands-grow1Retention is never cheaper than acquisition. It actually never has been.

And interestingly (and this is where I wholeheartedly agree with him), this IS one of the most often mentioned myths of marketing. People DO say and believe that retention is cheaper than acquisition. I, like many, took this at face value and never stopped to question it. The enormity of this misconception strikes you, though, the minute you do stop and think. The logic of the statement does exist: once you’ve established a relationship with someone, they are more likely to choose you. It kinda makes sense. But then you realize

Read More

mm_end_frame-0-1280-0-1024

Jon Steel is one of the people who made planning what it is today. He started off in the planning department at BMP and was the youngest person to ever be appointed to the board of BMP at 26. He then moved on to lead strategy for Goodby, Silvertein and Partners in the US and is currently working in a global consulting role for WPP. I saw him last week speak at APG’s Nosiy Thinking and this is a summary of that speech.

Entitled Reasons to be Grumpy, Steel’s speech focused mainly on reminding the audience of what planning started as: a research-based skill within the agencies, meant to lay an information foundation to the creative process. He put significant emphasis on the importance of having enough information before applying common-sense and instinct to problem-solving which I think it something we should have etched in the walls of every meeting room in every agency.

Read More

I see this in younger planners/strategists: the need to be in front of the client, to be heard, to decide on the big things. If you’re a planner and you desire those things, you’re in the wrong trade. Planners don’t ever get recognition from being the “source” of stuff. You will always be the “resource” for a lot of things but never the initiator of much, unless you’re lucky and you have a creative director who’s old enough and wise enough to understand the power of empowering people through recognition. But mostly you will work to support people whose most important desire, like yours, is to be also recognized. So you can either fight with your creative and client lead to get the recognition you deserve, learn to seek recognition in a more niche way (within your planning community or become bigger than your role and blog, speak at events etc.) or simply give up.

I’ve found that there is a more meaningful solution, though–> you can do the best work of your life and live with the quiet realization that you have contributed in a meaningful way to something great.  If that’s not enough for you, then you need to reconsider your career choice.

Nu va speriati, nu e o postare cu tenta politica. Ma intreb doar, usor consternata apropos de posibilitatea unei candidaturi a dnei Udrea la prezidentiale, daca la noi in tara se ia vreo decizie pe baza de research. Evident, dilema mea e poate explicabila prin faptul ca majoritatea informatiilor pe care le am despre cum se contruiesc campaniile prezidentiale deriva din filme si seriale americane sau britanice unde, pe langa o gramada de intrigi si mizerii, la socoteala intra niste “heavy research and polling”. Cu alte cuvinte, n-am vazut inca film in care candidatura la alegerile prezidentiale sa fie bazata pe complet altceva decat convingerea demonstrata cu date ca omul ala are sanse sa obtina suficiente voturi (subliniez ca in House of Cards omul NU e ales, ci ajunge presedinte printr-o “tehnicalitate”, pentru ca si el e constient ca in mod democratic nu o sa-l aleaga nimeni)

In cazul dnei Udrea insa, oricum m-as uita, nu cred ca exista cifre care sa-i justifice candidatura. In primul rand e femeie. Si rog feministele romance sa se abtina sau, constructiv, sa se puna serios pe treaba pentru ca, in orice conditii si inca multi ani de acu incolo, nu cred ca Romania este o tara pregatita sa aleaga cinstit o femeie. Nu suntem o natiune cu o istorie matriarhala puternica cum sunt unele state africane unde exista femei presedinte. Nu avem o istorie de femei puternice in politica cum se intampla in Baltice sau SUA. Nu suntem cu mentalitatea suficient de “acolo”, lucru vizibil in primul si primul rand in modul in care deciziile de cumparare se iau in familia standard romaneasca. In plus, oricat de “sexy” ar fi dna Udrea pentru populatia masculina mai putin sofisticata a tarii, nu vad totusi barbatii votand cu organul de jos pentru ca e, pur si simplu, umilitor ptr masculul roman sa aleaga o femeie.

Mi-e greu sa cred ca exista un sondaj de opinie facut pe bune la noi in tara din care a reiesit ca dna Udrea ar avea vreo sansa, repet, daca e o campanie cinstita. Daca e sa ne luam dupa anumite televiziuni din tara, mai mult de jumatate din populatia votanta nu iubeste pe “pupila” Presedintelui actual tocmai din cauza filiatiei dintre dansa si acesta. “Tinerimea”, mai putin aservita acestor televiziuni, a votat cu perseverenta cu “outsiderii” si o sa se orienteze catre Monica Macovei. Da, tot o femeie. Care da, sa fim seriosi, are si mai putine sanse decat dna Udrea, dar nu pentru ca e femeie, ci pentru ca n-are in spate o masinarie de galeti cu zahar si faina si autobuze si morti votanti.

Dar intrebarea initiala ramane aproape morometiana: pe ce se bazeaza posibila candidatura a dnei Udrea in Romania? Imi vine greu sa cred ca pe date. Si atunci ma intreb ce sanse are tara asta unde un proces esential ca stabilirea unui candidat viabil e facut nu intr-un mod informat ci pe alte considerente (probabil toate extrem de gresite). Ce respect pentru strategie si cercetare putem avea cand ele nu sunt luate in considerare in decizii mari?

________________________________________

PS: Imi pare rau ca spun asta si o sa votez cu Monica Macovei dar cred ca toata echipa dansei e constienta ca e un candidat de sacrificiu care pregateste terenul pentru, posibil, o femeie candidat in cativa ani buni. Din pacate, oricat de nasoala ar fi situatia in tara, inca mentalul colectiv nu e pregatit pentru asa ceva.

 

Acum trei saptamani si ceva lantul de supermaketuri Waitrose (mai scumpe, mai upscale, mai fitoase) a lansat o campanie de social media cu o strategie standard: facut un hashtag si asteptat ca oamenii sa se implice. Hashtagul #Waitrosereasons era menit, pare-se, sa stimuleze avizii cumparatori la Waitrose sa posteze pe Twitter motive ptr care isi fac cumparaturile acolo.

Ce credeti ca s-a intamplat? Evident hashtagul a fost hijacked de o gramada de utilizatori de Twitter care NU isi faceau cumparaturile la Waitrose si care au postat mii de motive la misto sau chiar jignitoare la adresa companiei. Majoritea se refereau la atitudinea snoaba, preturile exagerate, selectia uber exotica de marfuri in Waitrose, insa multi dintre cei care au postat nu s-au ferit sa faca misto si de clientii fideli ai Waitrose catalogandu-i drept bogatani fara simtul decentei.

Waitrose a crezut ca scoate camasa daca declara ca intentia era sa obtina feedback de la oameni. Yeah sure! Plus, o gramada de specialisti in social media, printre care – spre uimirea mea, chiar unul dintre Senior Partenerii de la wearesocial au declarat ca pana la urma “no harm done” daca lumea vorbeste despre Waitrose. Singura problema identificata de acestia a fost ca nu a existat un backup plan, asa cum zice chiar Jim Coleman, VP wearesocial:

“I think they genuinel

y wanted some insight from their customers, and opportunistic punters took the opportunity to play on the middle-class stereotype that Waitrose has. They didn’t react quickly enough or with a clear plan. It shows why being prepared with a crisis plan is key to your social comms, whatever brand you are.”

Dincolo de faptul ca pun sub un semn de mare intrebare acest “genuinely” haideti sa va enumar si eu ce cred ca e in neregula cu campania asta ca, noh, Waitrose n-are magazine si la noi deci eu nu risc sa pierd un client daca spun pe bune 🙂

1. Orice utilizator de social media cu 1/2 de creier o sa se simta luat de sus daca i se cere sa spuna, fara sa i se ofere vreun incentive, de ce iubeste el o companie. Cati oameni vedeti voi ca fac asta in social media in mod spontan? Nu foarte multi si de cele mai multe ori laudele spontane vin din supriza unei experiente placute nu din obisnuinta uneia.

2. NU, nu cred ca Waitrose a vrut “genuinely” sa ceara feedback. Daca voiau sa faca asta puteau sa intrebe “cum sa facem experienta de cumparare la Waitrose mai buna?”. Formularea “motive ptr care imi fac cumparaturile la Waitrose” este din start patronizing si cere complimente. Daca imi fac cumparaturile acolo probabil ca nu sunt un dobitoc deci as face bine sa zic ceva de bine.

3. Nu faci crowdsourcing research. Haide sa depasim momentul in care in loc sa platesti o firma de cercetare te prefaci ca faci cercetare intreband oamenii din twittosfera. Sincer! vrei sa imbunatatesti ceva, strangi un panel de consumatori, ii intrebi, pui o sectiune de sugestii pe site care sa fie PERMANENTA ca imbunatatirile astea nu sunt ca si craciunul, vin o data pe an, ci se fac non stop.

Stiu ca unul dintre avantajele mereu citate ale social media este ca este un fel de R&D department (dept de cercetare si dezvolta

re de produse noi). Pai da, dar cand iei in serios chestia asta, o cultivi. Nu o faci in speranta ca mai iese si ceva PR din ea, o data pe an si cu mare tam-tam.

4. Nu dai drumul la un hashtag fara sa faci o analiza a comunitatii twitteristice unde ii dai drumul. Cati sunt de-ai tai? Putini? Pai hai sa nu. Multi? Pai hai sa vedem daca ii enervam cerandu-le sa ne laude.

5. Nu te astepti ca oamenii sa te laude sincer si gratis. Brand love? Da, exista. Dar asemeni true love nu se proclama la ordin si cu hashtag!

6. Da, e bine sa ai un backup plan. Si e si mai bine daca acesta nu este “Pai ne asteptam la asta. Chiar asta voiam sa auzim”

7. Cel mai bine insa este sa ai o strategie inainte sa ai un backup plan.

8. Daca oamenii vorbesc despre tine NU inseamna ca e bine. Nu e mereu valabila chestia cu “any PR is good PR”

Mi se pare campania Waitrose un exemplu clasic de how not to. Ma gandesc ca am avea ceva de invatat din ea.

Mi se pare foarte importanta intrebarea pe care a ridicat-o Marius Ursache la TEDx Iasi, acum o saptamana. Ce ai face pentru brandul favorit? Okay, iubesti Apple dar ce ai fi in stare sa faci ptr Mac-ul tau? Ai iesi in strada, ai cumpara si urmatorul gadget de la Apple desi nu ar fi cel mai tare, ai purta numai tricouri Apple, ti-ai tatua ceva pe mana sau pe frunte?

Marturisesc ca nu sunt un brand lover. In sensul ca desi prefer anumite produse, nu am facut niciodata vreun gest major pentru a imi arata angajamentul fata de brandurile acestor produse. Devotamentul meu se reflecta in repetitia cumpararii si in faptul ca uneori, pentru un singur brand de altfel, ma mai cert cu prietenii care folosesc altceva.

Cu toate astea e interesant de vazut ca desi brandurile discuta relatia lor cu oamenii in termeni de “devotiune” eu nu vad totusi asta 100%. Devotiunea ptr mine are un mare grad de “crede si nu cerceta”, adica de angajament arbitrar, asumat fara argumente. Si totusi, e suficient pentru un brand sa greseasca de doua maxim trei ori pentru ca toti cei care si-l asumasera sa il paraseasca.

Pana la urma relatia noastra cu brandurile este una oportunista? Buna pana cand lucrurile merg, si deficitara atunci cand vin vremuri grele?

PS: La TEDx Marius Ursache a lansat un produs nou, un site/retea de socializare pentru cei care sunt comisi la anumite branduri. L-am rugat sa imi dea cateva insighturi despre acest proiect si sper sa postez ceva in curand despre asta. Gasiti proiectul aici www.bravatar.me

O vizita scurta de duminica in zona comerciala Baneasa si nevoia de a cumpara haine de pat de la Ikea, precum si o inclinare dubioasa catre observatie antropologica te pot duce la concluzii surprinzatoare referitor la tipologia oamenilor care locuiesc in Bucuresti.

Din ciclul, postari scurte si neargumentate, va prezint mai jos o clasificare a bucurestentilor prin raport la restaurantul Ikea.

Mic background – restaurantul Ikea a fost in 2011 al doilea cel mai profitabil stabiliment de hranire a populatiei dupa McD-ul din Dristor. Din cele afirmate de oficialii Ikea, o buna parte din profitul companiei in Romania provine de la sutele de mii de hotdogi si chiftele suedeze vandute in fiecare saptamana la restaurant.

In consecinta, va propun cele de mai jos ca posibila clasificare socio-economico-culturala a populatiei bucurestene. Va atrag atentia asupra naturii circulare a acestei clasficari care pleaca de unde porneste si face un cerc complet.

1. Oameni care nu stiu ca exista restaurant la Ikea ptr ca nu stiu ca exista Ikea si ptr ca nu s-au gandit vreodata ca mobila se poate lua dupa sezon si ca shoppingul poate fi atat de epuizant incat la final sa ai nevoie de o pauza de mancare fie ea cu chiftele fie ea cu hotdogi (veti vedea mai jos diferentele)

2. Oameni care mananca la Ikea numai duminica; acestia sunt oameni care au inlocuit vizita duminicala la McD de acum cativa ani cu vizita duminicala la mega-mall si mananca cea mai ieftina mancare de acolo ca dovada ca viata lor in capitala este una reusit. Doua subcategorii se evidentiaza:
a. Oamenii care mananca chiftele la restaurant

b. Oamenii care mananca hot dogi la iesirea din magazin

De observat ca ambele “mese” sunt precedate de o “plimbare” prin Ikea care se lasa de obicei cu achizitia unor “suveniruri” de genul: servetele, suport de servetele, lumanari parfumate sau mini rame de fotografii. Acest tip de promenada nu e diferit de o plimbare prin Herastrau care se finaliza de obicei cu un suvenir de tip “jucarie ieftina din plastic”. De observat ca chiftelele sunt doar varianta mai upscale a hotdogului fiind, totusi, cea mai ieftina si cea mai consistenta mancare de la restaurant.

3. Oameni care mananca la Ikea numai in timpul saptamanii – oameni care folosesc restaurantul utilitar pentru ca lucreaza in zona si ptr ei restaurantul functioneaza ca o cantina mai upscale. Tot de observat doua categorii mai putin bine conturate insa, cei care mananca zilnic la Ikea la restaurant si ptr care acest lucru operationalizeaza complet relatia cu restaurantul, si cei ptr care o iesire saptamanala ptr masa de pranz  este o aventura si deci adauga extra valente relatiei 🙂

4. Oameni care au mancat dar nu mai fac asta si iau la pachet din restaurant de la Ikea, sunt oameni care sunt deja deranjati de afluxul de oameni din categoria 2 de mai sus si nu mai vor sa isi piarda vremea stand la coada desi le place inca ideea de a merge la Ikea (cu rima, pam pam)

si finalmente,

5. Oameni care nu stiu ca exista restaurant la Ikea, ptr ca au suficienti bani incat sa nu fie nevoiti sa se gandeasca la mobila de la Ikea ca o optiune si sa poate ocolo “masele” cu prilejul oricarei mese ale zilei.

Am uitat ceva?

 

Acum cateva saptamani am fost la un #Hotspot Internetics ca sa vorbesc alaturi de Dragos Novac, Cristina Bazavan si Bogdan Theodor Olteanu despre personal branding. De data asta era despre brandul meu si nu despre cum se face brandul altora. Am spus putine :), face parte din brandul meu insa m-a frapat o chestiune spusa de Cristina, anume ca ea ar trebui sa munceasca tot cat a muncit pana acum ca sa isi construiasca un brand, daca ar fi sa o ia de la zero.

Cat iti ia sa te brandezi online? O luna, un an, o viata? Eu cred, contrazicand putin experienta Cristinei, ca, facut cum trebuie, un proces de branding online dureaza intre 6 luni si 1 an. Te poti branda, sau alternativ rebranda, cu succes intr-un interval relativ scurt de timp in ciuda faptului ca memoria onlineului, se spune, nu?, este infinita.

Teoria spune ca un brand este suma perceptiilor pe care le genereaza in mintea celor care iau contact cu el. Perceptiile, zice tot teorie, sunt imposibil de controlat. Pe net, acolo unde nimic nu dispare, unde amprenta ta digitala nu face decat sa creasca cu fiecare zi, brandingul este insa si mai delicat. Cum sa combati memoria implacabila a masinilor care iti tin minte fiecare miscare? Din fericire efectele memoriei infinite a internetului sunt anihiliate de viteza cu care poti genera continut creator de perceptii. Ai scris o prostie ieri? Daca azi postezi o imagine inspirata, prostia de ieri va fi data uitarii. Onlineul te lasa sa te reinventezi cu o viteza imposibil de duplicat in lumea reala.

Va supun atentiei doua cazuri care mie mi se par fascinante si sper ca oamenii in chestiune sa nu se supere pe mine ca i-am facut studii de caz. Primul este Alex Negrea , actualmente editor la alexandrunegrea.ro si Social Media Manager la BCR. Nu stiu cati dintre voi asociaza imaginea actuala a lui Alex cu Buddha, un blogger tanar, “rau”, care asculta rap, posta imagini cu gangsta rapperi si injura establishmentul. Sunt, Alex si Buddha, una si aceeasi persoana, numai ca Alex Negrea si-a trecut in mod constiincios si organizat brandul personal printr-un proces de reconfigurare foarte foarte clar. De altfel, mi se pare rebrandarea lui Alex un caz de manual pornind de la schimbarea URL-ului, prin redesign de blog, schimbarea tematicii, efortul depus catre o scriitura de alta factura, si pana la imaginile folosite, postarile pe FB si fotografiile personale urcate acolo. Alex Negrea a reusit in mai putin de 2 ani sa-si modifice complet brandul personal avand un plan simplu si organizat.

Al doilea exemplu este, ptr mine, Sebi Bargau aka visurat.ro. Sebi este un om pe care il puteti urmari in mijlocul procesului de rebrandare. Printre probloggeri de traditie din Romania, Sebi, care continua sa scrie la URL-ul visurat.ro (!!),  incepe sa devina, prin prezenta la evenimente, prin proiectele pe care le sustine si le promoveaza si, mai ales, prin factura prezentarilor pe care le livreaza un problogger educator, o pozitionare foarte frumoasa intr-o blogosfera care, cum ziceam, duce lipsa de modele.

Mi se pare incredibil ce a reusit Alex si urmaresc cu entuziasm ce face Sebi. Ambele cazuri demonstreaza ca brandingul nu e un accident si ca un brand puternic se poate construi sau reconstrui cu un plan clar si bine gandit.

Acest post ar fi trebuit sa fie un speech tinut la #smstimisoara. Cum insa s-a intamplat ce s-a intamplat, prezentarea a esuat trista in pagina mea de prezentari fara sa fie vorbita deloc in public. Ma gandesc insa ca merita ptr ca am scris-o cu elan si cand am terminat-o am simtit ca, dupa multa multa vreme in care prezentarile mele au fost tutoriale cuminti, atinsesem o tematica interesanta.

Dar inainte de orice putin background: emanciparea plannigului de comunicare a inceput odata cu generatia de strategi digitali “lansata” de Russell Davies. Oameni ca Russell, Faris Yakob, Richard Huntington, Mark Earls au pus bazele unui alt tip de planificare de comunicare, bazata mult mai mult pe “stiinte” adiacente marketingului sau complet diferite cum ar fi antropologie, stiinta sistemelor, catografie, data mining etc. Prima teorie interesanta a acestui nou grup (nici nu stiu daca a iesit ptr ca postmodernismul era pe moarte si Faris s-a gandit sa il aplice si la planning inainte sa se duca de tot sau din alte motive) a fost cea de transmedia planning care zicea ca mesajele de comunicare nu mai trebuie livrate identic pe toate canalele ci impartite in bucati complementare. Teoria pleca si de la o alta meta teorie a informatiei postulata de Henri Jenkins in Convergence Culture, care incerca sa demonstreze ca informatia nu are sursa unica si se auto-construieste din resurse cvasi incontrolabile.

Cu acest background in minte, m-am super entuziasmat cand am gasit o teorie mai noua si adiacenta acestora doua, care asemana modul in care mesajele de brand trebuiesc construite in secolul in care traim cu un sistem. Ca sa intelegeti de ce m-am entuziasmat tb insa sa treceti dincolo de intelegerea rutinata a cuvantului sistem si sa va ganditi asa:  (iau un exemplu echivalent cu exemplul din prezentarea in chestiune) – golful e un sistem, functioneaza ca sport prin combinatia unor conventii de performanta cu realitati ale fizicii (mingea aia ca sa zboare lovita de un bat tb sa aiba o anumita forma si greutate) si conditii climaterice precum si o combinatie de factori socio-economici (mai greu sa poti juca golf in evul mediu cand hainele erau din fier, zidurile erau cele mai importante forme de constructie ptr ca te aparau de dusmani si orice referire la rotund era blasfemie :))).

Cand ne gandim la modul in care brandurile comunica am evoluat deja de la metafora seringii hipodermice, la momentul contextualizarii comunicarii in functie de locatie, la impartirea mesajelor in sub mesaje care impreuna compun unul mai mare, la democratizarea mesajelor (comunitatile decid ce se spune). Media ca sistem aduce, in aceasta mare de teorii un singur element nou – modul in care bucatile de mesaj se influenteaza intre ele si modifica rezultatul final.

Ganditi-va asa: Gap lanseaza o campanie de PR ptr a testa un logo nou. Foloseste SM ptr asta si asteapta reactii. O masa de consumatori nemultumiti posteaza mii de mesaje de reject pe wall, isi folosesc profilele ca sa stranga si mai multi sustinatori ai mesajului de reject. Presa preia povestea si o numeste un dezastru de PR. Se incep istorii ale PR faux pas-urilor de la Gap, se trec in revista directorii de comunicare, se discuta nevoia de atentie a corporatiilor pusa in balanta cu expunerea la social media, se lauda democratia in retele de socializare.

Care este mesajul cu care am ramas? Ca Gap are un logo nou? Deloc. Asta ptr ca media e un sistem si fiecare parte isi face treaba separata dar contribuie la un rezultat colectiv neasteptat.

Cum ar fi folosit Gap ideea de media ca sistem? Simplu: sistemele functioneaza cand fiecare parte face ce stie mai bine. PR-ul creeaza conexiuni si povesti deci Gap putea lansa un blitz despre nevoia de innoire si deschiderea companiei catre new media. Ptr a demonstra si una si alta, prin baza de date a companiei ar fi putut analiza nevoia de schimbare in targetul lor imediat. Prin social media ar fi putut cere suportul fanilor ptr idei de schimbare. si finalmente, daca toate astea ar fi dus la un nou logo, l-ar fi putut anunta cu un spot TV legand laolalta toate elementele – o companie care are nevoie de ceva nou, intelege puterea noilor medii, le foloseste ptr a livra ceva de care are nevoie si care ii face pe clienti sa se simta mai legati de brand: un nou logo.

Simplu, nu?

Acum ceva vreme m-am entuziasmat la vederea Castelului Cantacuzinilor din Busteni si am declara ca atunci cand ma marit o sa fie acolo ptr ca mi se parea locatia perfecta. A fost prima oara cand m-am gandit serios la cum ar putea arata nunta mea, dar am inabusit imediat fanteziile pentru ca fac parte din grupul acela damnat de “progresisti” care sunt nevoiti sa urasca ceremoniile, iolele, toata parafernalia care intra in traditiile mainstream. Sa vrei nunta, sa te gandesti la ea, sa planifici is just not cool 😉

Indiferent de ce credem noi, astia cu vederi altfel, nu pot sa nu observ insa un trend evident in event management in ceea ce priveste nuntile sau petrecerile aniversare [de botezuri nu stiu inca]. Vorbesc despre “nuntile tematice” sau “nuntile altfel” – nunti organizate nu de case specializate de nuntire ci de mici echipe care personalizeaza fiecare eveniment dupa tipicul celor care se casatoresc.

Mi-au intrat in vizor prima data cand am vazut pozele de la nunta lui Vlad si Luminita Molico, o ceremonie absolut superba si diferita. Ulterior am inceput sa vad si alte semne. Alte nunti altfel, petreceri aniversare cu tipic, doi prieteni ai unor prieteni care si-au facut nunta singuri si apoi au decis sa isi faca si un butic de organizat nunti altfel, fotografii de nunta facute cu tematica, prin cladiri parasite, pe poduri, pe calea ferata etc. Am cel putin trei cupluri de prieteni care si-au urcat familiile in avion si s-au casatorit in biserici singuratice de pe insule grecesti.

Nu-mi pare un business banos. Si mai ales nu-mi pare un business ptr oricine pentru ca trebuie sa ai o gasca de prieteni suficient de traznita si de deschisa la minte ca sa fie de acord sa se imbrace cum zici tu, sa mearga pe cine stie ce coclauri si sa danseze numai sarbe. Sa nu mai vorbim de parinti si rude. Dar cred ca exact aici e clenciul: aia care vor dori sa faca asta pentru tine sunt cei care trebuie sa fie la nunta.

Tin pumnii asadar Luminitei care a decis sa faca si pentru altii ce a facut ptr ea cu un butic de wedding planning aici.

In final, cred ca facand nunta numai pentru tine poate reusim sa scoatem o ceremonie care infricoseaza pe toata lumea cu scaun la cap din desuetul unei obligatii si sa o transformam in ceva care chiar reprezinta ceea ce ar trebui sa reprezinte: bucuria de a fi gasit pe cineva cu care sa poti sta locului o vreme :))

Nu-mi dau seama de ce dar in ultima vreme am inceput sa primesc diverse invitatii “ca blogger”. Nu am crezut niciodata ca blogul asta este unul care poate fi considerat “de influentator”,  si cu atat mai putin unul de pro-blogger, de aceea cand am fost invitata la evenimente am mers cu un oarestecare sentiment de umilinta ptr ca fiecare invitatie inseamna o recunoastere. Si tot de aceea prima intrebare pe care am adresat-o celor care m-au invitat a fost de ce m-au invitat.

Pentru mine fiecare invitatie inseamna, pe langa o recunoastere, si o obligatie. Marcel Mauss scrie in “Eseu despre Dar” ca primirea unui cadou in aproape orice cultura aduce cu sine obligatia de a returna acel cadou. Acest tip de “contract” comportamental, se rasfrange, pentru mine, si in relatia dintre cel care invita un blogger undeva si bloggerul care merge. Simt ca ar trebui sa scriu despre toate locurile in care merg. DAR aici intervin dilema si problema. Blogul meu este citit, credibil si influent NUMAI in anumite domenii. Sau cel putin asa imi inchipui si doresc eu. Nu vreau sa fiu absurda si sa spun ca numai ce are legatura cu marketingul are loc aici in blog, dar nici nu cred ca pot si ar trebui sa imi dau cu parerea, aparent avizat, despre orice. Pentru ca exista o legatura intrinseca intre autoritatea, influenta si credibilitatea pe care o construiesti si lucrurile cu care te poti asocia.

Nu vreau sa refuz pe nimeni dar nici nu vreau sa fac cuiva vreun deserviciu. Cred ca rezultatele online ar trebui sa fie masurabile si cred ca blogul meu poate da rezultate pentru anumite lucruri. Din acest motiv am pregatit aici o pagina cu informatii despre blogul meu, si puterea mea de influentator. Gasiti acolo si date de trafic si cateva estimari despre domeniile unde cred eu ca as scrie cu ceva influenta. In plus mai gasiti estimari cat de cat realiste ale comunitatilor pe care le pot eu “angrena” 😉

Va rog, sincer, folositi aceasta pagina cand credeti ca va pot fi de ajutor. Imi place sa cunosc pe oricine insa comunicarea este despre rezultate si imi place sa dau rezultate 🙂

__________________________

Din aceleasi motive va povestesc mai jos despre un eveniment la care am mers si cum se poate el reflecta in ceea ce fac eu un mediul online.

Acum cateva zile am primit de la om de comunicare, pe numele lui Vincentiu, o invitatie la restaurantul The Harbour din centrul Bucurestiului. Invitatia era ptr o seara informala, a “bloggerilor” ca sa cunoastem locatia si pe oamenii de acolo.

Eu nu ma pricep la restaurante. Merg acolo unde imi spun prietenii si Doru (si el e prieten, dar la recomandari e supra-prieten), si prefer mai ales locurile unde am mers suficient de des incat sa-mi fac prieteni printre oamenii din personal. Nu suport locurile unde merg frecvent si nu ma tine nimeni minte. Si evident merg acolo unde imi place mancarea.

Normal nu as fi dat curs invitatiei la acest eveniment, NU pentru ca The Harbour e un loc nasol, ptr ca nu e. Dimpotriva e chiar foarte fain si intr-o vreme era un preferat al amicilor mei ptr mancarea fff buna. Dar nu cred ca as scrie cu influenta despre asa ceva.

Stiu insa ca pot scrie cu influenta despre altceva cu privire la aceasta invitatie. Pentru ca motivul ptr care am mers nu a fost sa vad neaparat locatia, cat ptr ca Vincentiu m-a convins cu mesajul lui. Mailul primit de la acest tanar care se ocupa de social media pentru The Harbour a fost atat de sincer, de elegant si politicos scris incat nu am putut sa spun nu :)). Mi-era clar din mesaj ca omul ma citeste, ca ii place cum scriu. Am simtit ca as refuza un amic daca nu m-as duce.

De asta scriu acum despre The Harbour. Ptr ca au un social media manager de isprava (si, dupa cum am vazut la fata locului, salata de vinete ffff buna, exact cum imi place si mie sa fac). Si eu numai asa stiu sa scriu.

 

Am citit o gramada de carti la vremea mea. Mai multe decat imi aduc aminte, si inca stau cu teancul de “necitite” constant langa si pe noptiera (o sa va povestesc la un moment-dat fenomenul ciudat prin care cu cat citesc mai mult cu atat tencul de langa noptiera creste in loc sa descreasca). Majoritatea ma ajuta sa devin un om mai “rotund”, mai implinit, insa putine reusesc sa ma scoata din ritm si sa ma convinga ca e momentul sa modific niste lucruri.

Rework nu e o carte noua. E scrisa de baietii care au facut BaseCamp. Si nu e o carte scrisa numai pentru antreprenori asa cum crede mai toata lumea care a auzit de ea.

Rework este o carte care te poate disciplina indiferent de ce faci. Si e cartea care a inceput sa imi schimbe modul in care imi organizez timpul, ziua, computerul, deciziile, desi nu am ajuns decat la jumatate.

Trec mai jos cateva idei cu care am ramas si pentru care va recomand cu tarie cartea asta, cu exemplele mele ca sa vedeti ca merge si la altceva decat antreprenoriat.

planurile pe termen lung sunt o utopie. daca mama a fost o viata profesoara nu inseamna ca eu trebuie sa stau angajata in acelasi loc o viata. pentru ca vine criza. sau vrei sa te muti in alt oras dupa iubirea vietii tale.

de ce sa faci ceva decent pentru foarte multi oameni cand poti face ceva foarte bun pentru doar cativa. Nu vreau un blog cu 100k de cititori. vreau un blog bun. asta incerc sa scriu.

celor care muncesc pana noaptea tarziu nu le pasa mai mult si, cu siguranta, nu realizeaza mai mult. Am ales sa ma trezesc in fiecare dimineata la 6 am ca sa pot pleca cel mai tarziu la 7 pm de la birou ca sa fac si altceva [decat “work”] cu oamenii frumosi din viata mea

nu astepta sa fie totul perfect. am cautat un an masina care sa mi se potriveasca si am cerut sfatul tuturor prietenilor si colegilor specialisti. intr-un final am intrat, din greseala aproape, la o recomandare primita pe Twitter, intr-un showroom Volvo si am cumparat Rechinul 2 saptamani mai tarziu. Si in ziua de azi mi se pare cea mai frumoasa masina din lume si perfecta pentru mine.

in loc sa stai sa te framanti, ia o decizie si mergi mai departe. deciziile inseamna progres. framantarile inseamna blocaj. aici as zice ceva de relatii personale dar e blogul pe profi asa ca mai bine nu 🙂

abstractizarile sunt cea mai mare problema. diateza reflexiva ne omoara. cand am incetat sa spun “sa se genereze o structura care sa ne permita sa analizam oportunitatile” si am inceput sa spun “okay, realist, cati bani va permiteti sa cheltuiti pe proiectul asta si apoi vedem daca ne bagam”  mi-a fost mult mai simplu sa vorbesc cu clientii.

intreruperile sunt dracul in persoana. Pe Twitter nu urmaresc decat 13 oameni. nu dau mai mult de 4 reply-uri ca nu e chat. nu mai folosesc YM. scriu pe blog seara. asa imi fac treaba mai eficient la birou.

dorm suficient. indiferent de cat de mult imi spun amicii mei ca imi irosesc tineretea, prefer sa stau pana la maxim 12 la cafenea si sa plec acasa sa dorm decat sa fiu un zombie lipsit de spontaneitate a doua zi ptr ca n-am dormit suficient. Si NU, nu exista oameni care pot sa doarma doar 4 ore pe noapte si sa fie super productivi pe termen lung. pur si simplu nu exista asa ceva. demonstrat medical.

VA URMA. Dar pana atunci luati de cititi cartea asta!