— On Comms Design. From London

Digital Concepts


Today LinkedIn has publicly announced a new curation and sharing tool called Elevate. Read the blog post about this here. This is an interesting development from the social network, which rests on some daring assumptions about why people use LinkedIn and how easy it is to turn your staff into your ambassadors but also meets the increased demand for branded content distribution (mostly after Facebook organic reach for branded pages fell off the cliff last year).

To start with, I think it’s interesting that LinkedIn is refraining from using the more widely spread term of “social brand ambassador” in favor of something a bit more neutral – “social professional”, a term which implies benefits for both the employer and the employee. The implication here is that employees will be trained to be more social media savvy, while the companies will have more “buzz agents” for lack of a better term. Having read and re-read the posting, I wonder if this use of a neutral term is actually an easy way to not get embroiled in the conversation about making employees your brand ambassadors online, a feat which only few companies have managed to pull to date. Read More

I have been asking myself this question for a while.

Can you build a brand with just online comms? And when I mean build brand, I don’t mean add to an already existing brand universe that also gets fed with offline messages. I don’t mean the stuff that Coca-Cola is doing, seeding video content exclusive to online. And I also don’t mean start a brand online and target it at people who will only be online. Plus, no tech-only brands. You cannot be the next Google, Facebook, Amazon. Your actual existence cannot be linked to the medium of communication.

I mean, build brand as in be a brand that gives up all offline comms and just uses the Internet for a couple of years. No offline stuff. Produce everything just for online.

Would we be able to see brand universe enriched and changed in significant percentages? How would that affect overall awareness of the brand? How would that affect budgets? How would that affect the skills of your marketing team and the agencies you would pick to work for this?

We don’t need to answer these questions and I am not really trying to. But it would be interesting to know 🙂

Research in advertising, in general, can be divided into two types: preemptive and prospective. Preemptive research is when we ask people if our advertising sucks do that our CMO does not fire us. Creatives hate this. Prospective research is when we ask people what they would like to see in our advertising. This is not that straight forward but in general that is what we are trying to find out. Both types are underfunded and useless when misunderstood.

There are, of course, people who get it and do observation, immersion etc but they are pockets of outsiders and cannot be mentioned in a paragraph that starts with “in general”

But this is not the biggest problem of research in advertising. The biggest problem is that, aside for when strategists go digging, nobody really knows what people are like and what they really feel. non-observational research is by definition flawed in spite of moderation having become a Machiavellian feat.

I’ve always thought that forums is where one should do one’s research. People’s unfettered craziness shines there and if the forum is large enough it can become statistically relevant. In Romania tpu.ro is one of these places, as derided as it is by people who look at it as an impressions machine and not an emotions machine. A while back, speaking to the creators of tpu.ro I was congratulating them on an attempt to start extracting research from that. It was, i thought, the most sincere source of research available.

So take that and multiply it by 100 with the advent of DERP (The Digital Ecologies Research Project) wherein Reddit, Imgur, Stack Overflow and Twitch are partners. All those people exposing their craziness and projects and humor and programming prowess!

It is the motherload of research data, the obvious problem being though that nobody really knows how to use all that crazy information. That is why DERP is there is a resource for scientists who may have the methodologies. I have subscribed to whatever comes out of that. It will be awesome. Not sure if useful, but awesome.

I just love it when people get involved in makeshift experiments that have absolutely no methodology about them and then make a scientific or “universal truth” type analysis of what they found. I mean, why expect CEOs to go beyond Likes and Favorites as business metrics if the only way we can make a point about social media and how it works is by having someone engage in a completely random experiment and then get published in a major magazine.

I am not a fan of pop-culture metrics like Likes. I am not a fan of the “approximation” factor they bring into the marketing mix. I do not support the mindless embrace of social media metrics as success metrics without linking them with hard business results (or even brand results, if we cannot talk real attribution here). BUT it serves nobody to have people manipulate a system, write about it like they have discovered the Holy Grail and then get shared so fingers can be pointed.

Some facts: algorithms serve what we call machine learning. Machines learn from our behavior  and this behavior is in theory, normal, pattern-prone and predictable. ABNORMAL behavior is not something machines have been taught to deal with because they learn from what is repeated patterns and not out of the ordinary occurrences. In other words you cannot teach machines (now) to learn from black swans but you can from everyday interaction.

So let’s say I go into a restaurant and I tell the waiter “keep bringing me dishes and I will continue eating but tailor what you bring to my tastes and also to what is in season and what my friends generally eat”. If the waiter keeps bringing me fries (which I don’t like) BUT I keep eating them ALL every time I get served, plus some of my friends also occasionally order fries, isn’t it highly likely that the waiter will start bringing me fries more often?

It’s exactly the same with algorithms. They learn to PLEASE people but they also need to rely on the facts of the situation. They need to show x amount of stories in your news feed. You have only this many friends and they only post this much. The mother company also needs to make some cash to improve the algorithms. So it’s a hard balance to strike but they try. So why be amazed that if you repeatedly tell them that what will make you happy is stories from content farms and brands, they will go for that? Especially when the likelihood of your friends posting similarly copious amounts of content to fill your news feed with at EVERY single refresh is very very low.

“But maybe worse than the fractious political tones my feed took on was how deeply stupid it became. I’m given the chance to like a Buzzfeed post of some guy dancing, and another that asks Which Titanic Character Are You? A third Buzzfeed post informs me that “Katy Perry’s Backup Dancer is the Mancandy You Deserve.” 

Yes, there are content farms out there and yes they publish shit. But YOU told the machines you liked that shit over and over again. I simply don’t understand what the expectation is here. Are we looking for AI in algorithms? Are we trying to see an educational purpose in the way 0s and 1s work? What is it that this article has proved? That if you’re an idiot, your news feed will be filled with stupidity? That social media is not perfect? That we need a higher power to organize our news feed?

The simple solution is to treat social media the same way we treat any other interaction with the digital world. Understand the rules, set up the framework in which we are most happy interacting with it, optimize our experience and, if we want to go that far, feedback to the owners of the platform on issues we encounter. It’s high time we stopped looking at social media as a form of digital uber presence beyond our grasp and our control and understood that the internet is what we make it and we have a choice.


Screen shot 2013-09-04 at 9.08.08 PMSi anul asta Cristi Manafu organizeaza Webstock. Dincolo de a admira tenacitatea cu care omul asta continua sa bata birourile acum mult mai putin primitoare ale marilor companii pentru bugetele necesare unui eveniment de aceasta anvergura, si lasand la o parte carcotelile care se repeta in fiecare an despre speakeri prea expusi, sloturile acordate sponsorilor, etc insist sa mergeti la Webstock.

De ce?

Pentru ca, asa cum scriam acum aproape 4 ani, nu ai cum sa iei pulsul unei industrii daca nu te plimbi putin printre oamenii ei. Nu ai cum sa intelegi ce se discuta, ce conteaza si care sunt trending topics daca nu tragi putin cu urechea la ce vorbesc oamenii care, ne place sau nu, formeaza comunitatea de marketing online in capitala cel putin. Vor trece pe la Webstock multi oameni care au ceva de spus si si mai multi care probabil ca nu au. Dar ce conteaza este sa fiti acolo cand aceste doua grupuri se intalnesc pentru ca din interactiunile lor poti sa simti vibratia unei comunitati.

De ce scriu acest articol?

Paranoiacii de serviciu vor spune ca mi-a dat Manafu linkuri  🙂 Il scriu pentru ca de ceva vreme nu am mai reusit sa ajung la multe evenimente de industrie. Am vorbit tot mai rar cu oamenii pe care ii prindeam des pe la conferinte. Nu am mai schimbat o vorba cu multi dintre cei pe care ii mai am in feedul de Facebook. Si se simte. Nu numai ca le duc lipsa, dar mi se pare ca am pierdut ceva din energia pe care ideea unei comunitati de marketing online mi-o dadea. Ma simt izolata, fara idei, am impresia ca nu se intampla mare lucru, ca proiectele treneaza, ca nu crestem. Impresii gresite, nu am dubii. Impresii pe care o vizita la Webstock sigur le poate schimba.

Mergeti deci. Cum mi se intampla frecvent in ultima vreme, eu iar nu stiu daca o sa ajung. Dar daca nu ajung, poate ma scoateti la o cafea sa imi spuneti si mie cum a fost 🙂

Va ziceam ca mi-am cumparat un JawboneUP in urma cu cateva saptamani. Prima versiune era un JU medium black pe care l-am si pierdut cu promptitudine la doua zile dupa ce l-am cumparat si va si explic de ce. Jawbone UP este o bratara care se poarta non stop pe mana mai putin activa (secondary hand) – adica pe cea cu care nu faceti cele mai multe activitati zilnice, si care inregistreaza nivelul de miscare zilnica a corpului + nivelul de somn de peste noapte. Pentru ca am observat ca in zilele cand mergeam cu masina bratara inregistra si miscarea mainilor pe volan si o translata in pasi am decis sa dau jos bratara cat sunt in masina. Rezultatul il vedeti mai sus: bratara mi-a cazut undeva din masina, in masina si dusa a fost.

O saptamana mai tarziu mi-am luat un JU medium cyan pe care nu mai risc sa il pierd pentru ca e suficient de tipator la culoare incat sa fie vizibil pe orice fundal si usor de gasit in orice poseta. V-am spus toata povestea de mai sus ca sa aveti in vedere faptul ca senzorii cu care JU inregistreaza miscarile sunt putin usor de pacalit si trebuie sa faci un efort constient ca sa nu va treziti cu “cota” de pasi acoperita din tapotat la computer sau condus pana la Bucur Obor.

Ce fac cu acest JU? Pai incerc sa ma leg si eu la o miscare inceputa prin 2009 (!!!) de cine altcineva decat revista Wired, ai carei chief editors Gary Wolf si Kevin Kelly au inventat termenul “quantified self” intr-un articol antologic deja. Gasiti articolul aici. Intre timp si Kelly si Wolf au devenit un fel de filosofi ai miscarii QS si Wolf este chiar implicat in diverse seminarii si conferinte despre acest subiect. Ca sa intelegeti amploarea fenomenului va rog sa aruncati un ochi peste acest articol exhaustiv din Newsweek.

“According to a recent nationwide survey for Pew Research Center Internet & American Life Project, 7 out of 10 people self-track regularly—using everything from human memory to a memory stick—some aspect of health for themselves or for someone else. Among the 3,000 adults questioned, the most popular things to monitor were weight and diet. A third of the people surveyed also track more esoteric elements of their health, from blood pressure to sleep to blood sugar. While many of them keep this information “in their heads,” a full 50 percent actually keep a written record of the data either using technology or on paper. According to the Consumer Electronics Association, in 2012 the U.S. sports and fitness category was a $70 billion business; and earlier this year, market firm ABI released a report that estimated that 485 million wearable computing devices—like smart watches and smart glasses—will be shipped annually by 2018”

JU este unul dintre multele device-uri care pot ajuta sa self quantification. Probabil cel mai cunoscut concurent al sau Fitbit produce deja cateva formate de bratari, doua sau trei trackere de tinut in buzunar si ptr Japonia si un tracker pentru animale de companie. Un review comparativ foarte bine scris gasiti aici daca nu va puteti hotari pe care sa-l cumparati. Experienta mea cu JU a fost, pana acum, destul de buna. Prima problema intampinata a fost ca bratara este mult mai putin “fashionable” decat ma asteptam eu ptr ca esre mult mai groasa decat mi-am inchipuit. Chiar medium are o zona in partea care se poarta sub incheietura care deranjeaza atunci cand esti la computer si ci siguranta nu veti putea dormi cu capul sprijinit pe mana pe care purtati bratara.

Nu m-a deranajat ingrozitor faptul ca JU nu se sincronizeaza cu aplicatia de telefon prin Bluetooth. Pentru mine, faptul ca pot sa folosesc un jack pe care sa il bag in telefon ma ajuta sa imi amintesc sa fac sync asa ca e un avantaj.

Ce e cel mai fain apropo de JU este evident aplicatia (identica ptr Android si IOS) care pe langa faptul ca are un design exceptional ajuta si cu o multime de informatii extrem de utile. JU vine cu o librarie imensa de mancaruri pe care le poti adauga cautand pur si simplu intr-o baza de date (foarte similar cu aplicatia MyNetDiary despre care va scrisesem aici). Pe langa asta, aplicatia te lasa sa evaluezi ce continut nutritiv au avut mesele consumate si asa am aflat si eu ca o dieta formata in principal din oua, branza si salate nu e musai cea mai sanatoasa (vedeti printscreen)











Un alt raport ff interesant si uimitor de precis este cel care iti arata cat si cum ai dormit. Cum vedeti in print screen (si eu va pot confirma ca este corect) bratara inregistreaza exact cand dormi adanc si cand esti in somn REM. URmarind aceste patternuri pe o perioada de cateva saptamani poti sa incepi sa iti dai seama cand si cum e bine sa dormi.











JU mai vine si cu niste rapoarte mai putin relevante dar care pot fi pe termen lung interesant de analizat. Unul dintre ele iti arata ce stare de spirit ai avut in ultimele cateva saptamani. Evident, raportul se bazeaza pe starea de spirit declarata de tine insa pot sa plec de la premisa ca oamenii nu vor alege sa minta singuri in aplicatiile lor personale.










Iata cam cum arata si un raport despre activitatea fizica (va atasez unul in care eu stau ff bine 🙂











All in all, pe mine JU m-a prins si sunt mai atenta la cum mananc si cum dorm. Nu imi dau seama inca cum pot sa integrez asta cu alte aplicatii pe care le folosesc cum ar fi Strava pentru bicla sau aplicatiile de Dieting. Daca imi vine vreo idee, revin.


In fiecare an Mary Meeker de la KPCB scoate un ppt pe care il sharuieste toata lumea. In el, dna. Meeker compara niste cifre de baza despre diverse chestii de pe Internet, care insa puse frumos pe un slide si comparate cu anul potrivit arata o serie de evolutii spectaculoase sau interesante.

Va las sa cititi singuri PPT de mai jos insa subliniez cateva date care mi s-au parut interesante:

– cea mai mare crestere YoY (year over year) la penetrarea internetului o are Iranul cu 205%. Pentru o tara unde la cel mai mic zgomot se taie accesul la tot nu-i rau deloc. Brazilia, care pare noul ElDorado al Internetului creste cu mai putin de 10%. Turcia si Rusia sunt singurele tari din apropiere care au intrat in top 15 crestere.

– In SUA spendul de advertising pe Internet ajunge anul trecut la paritate aproape perfecta cu timpul petrecut de oameni pe net. Oare la noi cum o fi, ca numai anul trecut era undeva la 10%? Oportunitatea ramane pe mobil unde se investeste net SUB cat se sta pe platforma.

– in 2013 YtD Snapchat a batut de departe Instagram la sharing de fotografii. Oare s-a grabit Facebook cu achizitiile? 🙂

– cica de pe Dropcamp se incarca mai mult continut video decat pe Youtube (evident la un marketshare mult mai mic pentru ca nebunia costa 149 dolari)

– 4 slideuri despre quantified self (se mentioneaza si Jawbone UP pe care ma gandesc serios sa mi-l cumpar si eu) – deci e treaba serioasa

– Arabia Saudita conduce topul natiunilor care fac cel mai mult “sharing” online 🙂 SUA abia pe locul 15. De langa noi, Polonia si Turcia sunt in top 10

– mobilul creste: va arat o poza 🙂








– Meeker pariaza pe tablete intr-o perioada cand lumea incepe sa se indoiasca

– the next big things: wearables, driveables, flyables – adica ceasuri, ochelari, masini si drone care strang, analizeaza, transmit si folosesc date via Internet

– chiar daca nu pare, avem un mic bubble cu toate IPO-urile astea care au dezamagit

Iata PPT-ul in full

Acum ceva vreme Google a modificat layouturile celor mai importante “assets” pe care le are pe net, incluzand Gmail, Google reader si Maps si tot recent a integrat Places in Google+ sub denumirea Google Local. Acum cateva zile Facebook a anuntat ca modifica designul celei mai importante pagini din retea, cea de News Feed (pagina pe care ajungi cand dai click pe Home).

Toate aceste modificari sunt cauzate de nevoia de a afisa aceeasi experienta utilizatorului fie ca el este pe mobil sau pe tableta.

Ma intreb cate dintre siteurile de la noi nu au inceput acest proces pentru ca nu avem DECAT 2.5 milioane de utilizatori de smartphone si nu e “masa critica”? Cate siteuri inca mai stau pe ganduri daca sa implementeze responsive design pentru ca ratele de conversie sunt mici pe tableta si tot researchul de pana acum arata ca oamenii fac mai degraba browsing decat buying pe smaller screens?

Cati se intreaba insa daca researchul nu e cumva reactiv si deloc proiectiv asa cum il interpretam noi? Noi presupunem ca daca ACUM oamenii intrebati despre ceva ce fac in prezent raspund ca fac asa, si pe viitor ei vor face tot asa. Realitatea este ca trebuie sa ne pregatim pentru ce vor face oamenii si nu pentru ce fac acum. Si spre norocul nostru traim intr-o tara care imita nu genereaza trenduri deci stim deja ce vine.

Device responsive design vine. Nu ar trebui sa aiba nimeni dubii. Deci de ce nu se pregatesc mai multi?

Ma stiti pasionata de Big Data si convinsa ca ne poate ajuta sa rezolvam o gramada de probleme. Cel mai interesant la aceste probleme de rezolvat cu Big Data, si de unde se naste si entuziasmul meu, este ca ele se refera numai la chestiuni comunitare si mai putin la chestiuni individuale: tehnic, there just isn’t enough relevant big data about one particular individual, indiferent de cate postari pe Facebook poti sa scoti in timp ca sa scoti ceva realmente util ptr acesta.

[Case in point, si evident aici divaghez major, un episod din Black Mirror discuta exact aceasta posibilitate, anume de a parsa TOATE interactiunile unui individ online – un fel de management de Big Data individual – pentru a genera o clona cvasi identica cu originalul dupa ce acesta, adica omul, moare. Vedeti despre episod aici si spoiler alert pentru ca n-am cum sa imi finalizez argumentul fara sa fac asta, e destul de evident ca ce iese este o entitate complet imperfecta si dubioasa.]

Acum, in cazul Big Data de cele mai multe ori rezultatele sunt relevante ptr ca se aplica unor multimi (comunitati) unde specificitatea nu este necesara. Ce este necesar este cel mai mic numitor comun, respectiv ceva care sa se aplice universal si sa poate fi segmentat ptr a trage niste concluzii functionale.

Buuun, vine insa un om pe care nu ai cum sa nu-l citesti cu respect, anume Nassim Taleb (Black Swan, Fooled by Randomness) si scrie un editorial in Wired unde ataca Big Data tocmai la punctul forte: big data is too big to be correct. Zice Taleb:

“Well, if I generate (by simulation) a set of 200 variables — completely random and totally unrelated to each other — with about 1,000 data points for each, then it would be near impossible not to find in it a certain number of “significant” correlations of sorts. But these correlations would be entirely spurious. And while there are techniques to control the cherry-picking (such as the Bonferroni adjustment), they don’t catch the culprits — much as regulation didn’t stop insiders from gaming the system. You can’t really police researchers, particularly when they are free agents toying with the large data available on the web. I am not saying here that there is no information in big data. There is plenty of information. The problem — the central issue — is that the needle comes in an increasingly larger haystack.”

Mai simplu deci, cand ai atat de multe date e imposibil sa gasesti o singura coordonata care delimiteaza o concluzie clara. Cel mai probabil poti segmenta datele in asa fel incat sa iti dea diverse concluzii cu diverse baze esantionale care, a  la rigueur, pot sa se bata chiar cap in cap.

N-ai cum sa il contrazici pe Taleb. In teorie pana acum ceva vreme, cercetarea a lucrat cu esantioane ptr ca era imposibil sa strangi TOATE datele. Acum insa avem prea multe date, lucru care ne da exact inversul relevantei unui esantion, respectiv ca din cauza volumului imens, orice esantion este valabil.

Introduc aici insa, ca sa imi protejez simpatia fata de Big Data, doua ajustari care pot totusi sa clarifice putin aceasta problema:

1. Geo – orice nivel de big data cand este mapat pe coordonate geografice (care de cele mai multe ori vin, la randul lor, cu niste background socio economic) poate fi mai usor interpretat cu oarecare relevanta pentru zonele de mapare. Pentru ca interpretarea nu se face in vacuum, pe computer ci in legatura cu ceva fizic si indubitabil. De aceea proiect gen harta fricii in Bucuresti nu sufera de problema claritatii (ma tem ca acolo tot o problema de esantion a fost ridicata)

2. Timp – cum bine zice omul asta aici, problema cu Big Data este ca trebuie interpretata relativ la timp (ha, joc de cuvinte), adicatelea si in relatie cu si cu atentie si echilibru in functie de acesta. Zice el:

“Why does the time dimension matter if we’re only interested in current or future phenomena? Because many of the things that affect us today and will affect us tomorrow have changed slowly over time: sometimes over the course of a single lifetime, and sometimes over generations or even eons. Datasets of long timescales not only help us understand how the world is changing, but how we, as humans, are changing it — without this awareness, we fall victim to shifting baseline syndrome. This is the tendency to shift our “baseline,” or what is considered “normal” — blinding us to shifts that occur across generations (since the generation we are born into is taken to be the norm).”

adica, ceea ce ne intereseaza si ne ajuta sunt modificarile si modificarile valoroase au o componenta temporala puternica.

Il respect pe Taleb. Cred sincer ca a nimerit-o cu teoria lui despre evenimentele impredictibile. Mai cred de asemenea ca Big Data poate fi interpretata in avantajul comunitatilor indiferent de cat de prone to bias este.


Nu e cea de la JWT, nici cea de la Nielsen.

Este asta de mai jos. Desi arata ca un cheap marketing ppt. Pe restul le gasiti aici.

Acum ceva vreme am observat ca o serie de prieteni de-ai mei posteaza frecvent poze sau melodii pe profilul unei fete. Fata nu raspunde niciodata si multe dintre postari sunt frazate extrem de “nostalgic” ca si cum omul in chestiune ar fi plecat in strainatate.

Am intrebat despre cine e vorba de curiozitate. Mi se parea interesanta loialitatea unui grup atat de mare si de divers fata de o singura persoana, mai ales ca postau frecvent si baieti, pe care ii stiu mai putin sentimentali. Mi s-a explicat ca e o prietena comuna care a murit acum ceva vreme si pentru ca nimeni nu a stiut ce sa faca cu pagina ei, au transformat-o intr-un memorial apeland direct la Facebook.

Mi-am adus atunci aminte de ziua cand wallul de stiri s-a facut mov pentru Adelina precum si de revarsarea de mesaje despre moartea din senin a unei alte tinere, presedinta a unei asociatii studentesti. Toate trei cazurile vorbesc despre aceeasi situatie: ce faci cu Facebook cand oamenii care erau acolo nu mai sunt.

S-a scris destul de consistent pe tema asta in strainatate. Evident, oamenii au observat destul de devreme ca algoritmul din spatele recomandarilor, sugestiilor si notificarilor Facebook nu prea lua in considerare (pentru ca nici nu avea cum) situatia in care oamenii din spatele anumitor profile nu mai erau in viata. Asa ca te mai trezeai cu cate un amic decedat care iti aparea intre profile de adaugat la lista de “most read” sau chiar prin notificari cand Facebook te invita sa ii sugerezi decedatului alti amici ptr ca lista lui ramasese neschimbata.

The New York Times scrie in 2010 ca specialistii de la Facebook se luptau cu codul incercand sa il potriveasca in asa fel incat sa poata ghici situatii de genul de mai sus insa printre miliardele de utilizatori era aproape imposibil sa ii nimeresti pe cei chiar disparuti dintre cei care fie erau in concediu sau isi luasera pur si simplu o pauza de la retea.

In consecinta, Facebook a facut ce putea si a setat un sistem user-driven prin care prietenii celor decedati puteau sa transforme profilul acestora intr-o pagina memoriala. Gasiti aici postarea de pe blogul Facebook in care se vorbeste ptr prima data despre asa ceva. Pagina memoriala poate fi setata completand un formular (in care ti se cer documente oficiala care atesta decesul cum ar fi articole din ziar sau necrologul oficial) si apoi ea nu va mai intra in algoritmul de sugestii si notificari al retelei.

Acum ceva vreme un domn lipsit de inspiratie si documentare de la adevarul.ro scria tamp despre cat de rau a ajuns reteaua de socializare pentru ca oamenii se “dau in spectacol” si posteaza imagini de la inmormantari. Am raspuns atunci omului in chestiune citand cateva articole foarte interesante despre cum Facebook sustine procesul de jelire (grieving) in urma unei pierderi si cum grupuri de utilizatori folosesc paginile celor disparuti ptr a le mentine amintirea vie, aproape asemenea obiceiului de a vizita piatra funerara a omului decedat.

Memorializarea paginilor de profil de catre Facebook este doar un alt exemplu pentru modul in care instanta unei tehnologii a reusit sa devina parte integranta din cele mai intime momente ale noastre. De asemenea, este un exemplu despre cum compania din spatele tehnologiei a inteles sa raspunda unei probleme umane cu o solutie tehnica. Asa incat sa nu ne mai intalnim cu fantome pe Facebook dar sa putem sa le plangem in liniste.

imagine de aici

Mosmondesc la postarea asta de ceva vreme si am avut norocul sa stau astazi la o vorba cu niste prietene care mi-au mai luminat ideile. Voiam de multa vreme sa scriu ceva “in apararea” corporatistilor, o “specie” de oameni in campul muncii care a capatat, nu stiu daca pe buna dreptate, un renume destul de prost prin cercurile in care ma invart eu. Apelativul “corporatist” are [din nou, nu stiu daca musai pe drept] o conotatie. Nu e chiar negativa, dar nici pozitiva nu e. E cumva cam cum era “hipster” pe vremuri, inainte sa se democratizeze purtatul de ochelari cand nu ai probleme cu dioptriile si mersul la puburi cu denumiri proletare. Spui corporatist, spui un om care isi traieste viata trist, inregimentat, manat de aspiratii si porniri absurde si neconforme cu o definitie sanatoasa a vietii normale.

Corporatistul roman s-a nascut pe vremea Connex. Nu stiu daca voi ati prins perioada in care angajatii Connex erau cei mai tari, de fapt chiar pionieri, corporatisti. Uniforma corporatista pe atunci includea camasa albastru-ciel si cravata galbena cu picatele. Asa te imbracai ca sa semnalizezi ca lucrezi intr-o companie care are mai mult de 100 de angajati si probabil niste birouri undeva peste etajul 10. Pe vremea aceea sa ai un birou atat de sus era o chestie, ptr ca nici nu prea erau cladiri de birouri si nici nu prea avea vreuna peste 10 etaje. Corporatistii de la Connex erau culmea cool-ului, pentru ca aveau telefoane de ultima generatie, vorbeau in acronime si se mandreau cu reclamele incredibile pe care le punea Connex pe TV. Plus, castigau bani buni deci avea masini si isi permiteau sa isi petreaca weekenduri la munte.

Cu timpul, diverse multinationale au intrat pe piata din Romania si corporatistul Connex si-a pierdut din lustru. Au inceput sa apara corporatistii bancari (uniforma mult mai sobra decat vechii de la Connex, domnii la costume gri cu dungi fine, domnisoarele cu nelipsitii pantofi negri cu toc, sacouri si camasi albe, obligate de regulamentele interne sa poarte dresuri si la 30 de grade vara) si mai incolo, corporatistii multinationali (mai relaxati si mai cool decat cei bancari, vizibil prin camasile grena, roz sau in carouri mici la domni si prin rochitele cu imprimeuri + cardigan la domnisoare).

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc aici. Cumva, in aceasta evolutie vizuala, oamenii cunoscuti drept corporatisti au reusit sa imprime o impresie neplacute despre ei ca oameni. Ciudat, pentru ca apelativul “corporatist” se refera mai ales la ei ca profesionisti (corporatist = om care lucreaza in corporatie). Si cu toate astea, dispretuim corporatistii ca oameni pentru ca ei reprezinta o tipologie de OM care ne displace.

Cliseul clasic de om corporatist include: nazuinte uber materialiste, reinnoite in fiecare an – masina mai buna, casa, telefon mai smecher, placerea de a discuta in termeni prost intelesi succesul de la birou, o urmarire nejustificata a carierei ca scop ultim, si o proasta intelegere a termenului de cariera. Corporatistul este cel care iese la pranz cu echipa, vorbeste zgomotos despre team building, brainstorming, human resources. Vinerea musai sa iasa la baute seara in centrul vechi pentru ca numai atunci ii permite programul. Weekendul- la munte, unde nu se bucura realmente de peisaj ci insista sa faca toate cliseele pe care le poti face la munte. Un personaj inregimentat, incapabil sa gandeasca singur, enervant in micimea lui, fixist si limitat.

Exagerez evident, de dragul hiperbolei, insa nu puteti sa negati ca am vazut o lista lunguta de articole in care genul asta de oameni era portretizat, hulit si dispretuit. Pana nu demult, a facut furori articolul in care o tanara domnisoara renega viata de corporatist si decidea sa traiasca liber dupa ce se enervase la un interviu cu o “drona de la HR”. Intregul curent antreprenorial romanesc se bazeaza pe o intima si curioasa negare a experientei corporatiste. Deocamdata.

Permiteti-mi insa sa va arata si o alta perspectiva – asa din postura mea de corporatista neconventionala. Cred, si oamenii care mi-au cerut sfatul de-a lungul timpului pot confirma, ca un sistem structurat cum sunt corporatiile formeaza un fundament corect pentru orice profesionist. Subliniez aici nevoia diferentierii intre corporatist inteles ca tipologie de om, si corporatist ca om care activeaza in corporatie.

Orice entitate are nevoie LA UN MOMENT DAT, ptr a progresa, de un cadru organizat de norme, procese, reguli, obisnuinte, metrice [Subliniez la un moment dat ptr ca in mod evident corporatiile pot deveni dupa un anumit moment si in anumite situatii putin contra-creative]. Nu putem sa reinventam cu totii roata, la fel cum nu avem cum sa ne nastem stiind exact ce trebuie facut in toate situatiile. Marile companii au facut cel putin un lucru bine, anume au luat tot ce s-a invatat sau creat in cadrul lor si au transformat aceste lucruri in metode prin care cei care urmeaza primelor generatii sa isi optimizeze performanta. Din acest punct de vedere un “corporatist” va sti mai bine decat oricine niste chestiuni de baza dar esentiale zic eu ptr o evolutie profesionala ok. Spre exemplu: chestiuni minimale despre legile care guverneaza relatia angajat angajator, cum sa isi organizeze timpul, cum sa se evalueze si sa evalueze perfomanta altora, cum sa evalueze rezultate in echipa, cum sa isi planifice finantele, cum sa obtina informatie, sa negocieze, sa seteze obiective, sa discute, sa faca brainstorming, sa obtina informatie, sa inteleaga micro-limbaje, sa faca prezentari, sa vorbeasca in public. Stiu ca par exact chestiuni “corporatiste” insa credeti-ma la un moment dat, la job, te lovesti de aceste lucruri indiferent de cat de out-of-the-box este organizatia in care lucrezi. La un moment dat, va trebui sa discuti o marire de salariu, sa iti faci o evaluare scrisa, sa setezi niste asteptari, sa dai un feedback. Un om dezvoltat intr-un mediu in care aceste lucruri sunt deja normate se descurca mult mai usor.

Vorbim aici, aveti grija dara, de norme si procese legate de evolutia unui om in campul de munca. De abilitatea lui de a lucra fara nevoie de inductie de lunga durata, si de a obtine rezultate repede si de a si sti cum sa evalueze ce a obtinut. De-aia toti marii vizionari de business – cel putin in ultima vreme, au inceput sa-si angajeze COO de la multinationale. Tot de-aia cei mai tari angel investors vin din companii unde procesele sunt clar normate. Treaba lor nu este sa inventeze ideea geniala, treaba lor este sa o faca sa mearga si pentru asta ai nevoie sa pui pe roate repede niste structuri care NU sunt noi. Corporatistii invata si evolueaza intr-un mediu organizat si internalizeaza niste structuri. Structuri extrem de utile in diverse alte situatii.

Important mai e, cum sublinia si unul dintre oamenii cu care am discutat despre asta, ce faci cu aceste structuri dupa ce le-ai internalizat. Am eu asa sentimentul ca oamenii aia care au dat “conotatia” acestui termen, sunt tocmai cei care au internalizat o forma fara fond si care aplica fara minte niste modele. Nu asta e ideea. Ideea este sa inveti niste norme ca sa poti sa rezolvi niste probleme ulterioare mai repede. E ca la scoala cand puteai sa retii niste teorii sau sa inveti comentariul pe de rost.

Nu-mi plac nici mie stresatii in camasi in carouri care se chinuie sa se distreze vineri seara in berarii posh. DAR, daca nu cumva sunt dintre cei care aplica fara sa gandeasca, e foarte posibil ca unul dintre ei sa faca un super CFO sau COO la un star-up unde tu, non-corporatistule genial si creativ, ai venit cu ideea breakthrough.