— On Comms Design. From London

Archive
Digital Concepts

Neatza si buna sa va fie inima. Iata ce avem

1. Saptamana trecuta Google a lansat Zeitgeist si are si un film fain de vazut aici

2. Poate va intereseaza, dupa ce am vazut data centerele de la Facebook si Google, si cum arata un depozit Amazon. LINK

3. Zynga incearca sa se mentine pe linia de plutire fara Facebook. Good luck with that, LINK

4. Revista Contagious scoate iar topul celor mai virale trenduri din 2012. MUST SEE aici

5. Nielsen da publicitatii raportul Social Media 2012. iar MUST READ aici

6. Si un ultim deck cu predictii ptr 2013/ analize de 2012  are vorbeste frumos despre content economy, smart smartphones si altele – LINK

De fiecare data cand ma pregatesc sa merg la Social Media Camp organizat de colegii de la BIZ, ma setez pe inversunare. Imi vine sa ma duc sa zic lucruri grele, lucruri rele, lucruri apasatoare. Despre cum nu merge treaba, nu suntem unde ar trebui sa fim, nu facem ce trebuie. Am o usoara predispozitie spre asa ceva oricum, dar intre bloggeri si oameni de social media din companii (sa vedem cati sunt) se acutizeaza treaba.

Anul asta merg la deschiderea Social Media Snow Camp cu ganduri mai constructive. Vorba mea o sa fie aici si cred ca Marta m-a asezat preventiv alaturi de Cristi Manafu pentru ca, unde eu sunt regina lipsei de tact uneori, Cristi stie mereu sa fie elegant si pozitiv.

Dar, cum ziceam, sunt pe constructiv. Planuiesc o prezentare scurta ca informatie per slide, cu multe cifre si cu insighturi de afara. Am vorbit cu planneri de media si social media din trei tari mari: US, UK si Germania ca sa vad ce se intampla acolo. M-am gandit la ce fac eu, ce as putea face eu daca as face blogging serios, de A-list, si la ce asteptari stiu ca aveau clientii mei si vad ca au si acum. Si mai ales m-am gandit pe termen lung, am facut aproape un business plan in cap si as vrea sa vad daca cineva e dispus sa se asocieze la acest business plan. O sa fac ce nu credeam ca o sa mai fac vreodata: sa laud un om care nu-mi mai este prieten de mult, pentru ca, in ciuda scaparilor sale, are un plan clar si intelege cum se petrece treaba. Si mai ales o sa incerc sa pun blogging, social media in contextul mai mare ale advertisingului si al advertisingului in Romania. Care, dupa 2008, se afla iar la un punct grav de cotitura.

Astept cu mare interes sa aud prezentarile lui Alex Negrea si Andrei Rosca, si ceva de la Sebastian Bargau pe care il laudam acum ceva vreme ca a crescut incredibil ca om de industrie. Sa vedem daca si confirma :). Astept sa il ascult pe Groparu, pentru ca asta faci cand vorbeste el, asculti cu un zambet imens pe buze si ma bucur ca sunt acolo Cristina Bazavan si Madalina Uceanu care au mereu doua abordari diferite prin directie dar asemanatoare prin eleganta, retorica frumoasa si emotie. Ruxandra Predescu ar face bine sa zica si ea despre teatru. Pe langa ei, sunt onorata sa ma aflu alaturi de Stefan Liute, Gabriel Oana (caruia i-am promis de 100 de ori ca o sa ii dau vesti bune despre un anume produs si nu am facut-o inca) si Toma Nicolau 🙂

Sper sa fie bine. Va astept la SMSC cu BIZ!

Cei de la TechDirt sustin ca utilizatorul

“While on the face of it, his argument about how we consume news differently on social media makes a great deal of sense, but I also think there is a major flaw here. That flaw is that Madrigal is confusing the platform and the usership of the platform. Is there authoritative weight to professional news media when it comes to trust? Of course. Does that weight disappear when we move the platform off of the television and onto social media? Of course not. Why would it? Facebook’s algorithms may, as Madrigal goes on to say, favor photos, whether they are real or fake, but that’s the platform, not the public consuming from the platform. In the same manner, one could say that television as a platform wants vibrant, explosive video when it comes to news. It’s what the platform is built for. But that doesn’t mean we discount video news footage as being universally overblown or exploitative. There is good, trustworthy footage, and there is bad footage. There are good, trustworthy social media follows and their pictures, and there are bad ones. It’s simply a platform change.”

Madrigal de la The Atlantic zice ca si platforma.

I’m not one for writing GET OFF MY LAWN posts about the social web. People have been creating and spreading bullshit since language was invented. But the way that the sites work is part of the problem. Right now, social networks are platforms of decontextualization. They could make creating chains of attribution easier. They could preserve the data embedded in photographs better. Instagram and Facebook, especially, in their closedness, make it more difficult to find any given source of information. Sooner or later, all the networks are going to have to take on the responsibility that comes with being millions of people’s window on the world. Facebook, in particular, optimizes what you see for what you’re most likely to click on. Is that the appropriate way to deal with news about a massive, dangerous storm?”

Eu tin cu Madrigal.

 

Din cand in cand mai citesc cate o teorie care ma “scoate putin de pe traseu” :). Asa mi s-a intamplat cand am citit la Faris Yakob despre “transmedia planning” si la fel mi se intampla acum ca recitesc ptr a nspea oara articolul asta din The Atlantic despre asa-numitul DARK SOCIAL.

Citez doar atat:

“1. The sharing you see on sites like Facebook and Twitter is the tip of the ‘social’ iceberg. We are impressed by its scale because it’s easy to measure.

2. But most sharing is done via dark social means like email and IM that are difficult to measure.

3. According to new data on many media sites, 69% of social referrals came from dark social. 20% came from Facebook.

4. Facebook and Twitter do shift the paradigm from private sharing to public publishing. They structure, archive, and monetize your publications”

Premisa e simpla: cate linkuri se sharuiesc pe FB si Twitter si prin alte motoare care monetizeaza deci masoara? Multe. Okay, dar cate linkuri se duc si prin motoare care nu monetizeaza deci nu masoara cum ar fi email, messenger, etc. Se pare ca si mai multe. De fapt, mai multe decat ne putem inchipui. Sharingul n-a fost inventat de FB sau Twitter. Sharingul masurat a fost inventat de acestia. Dar dincolo de ei exista ceva mai mare si mai adanc pe care oamenii de la The Atlantic il numesc dark social, despre care nu stim nimic.

Cititi. Si apoi recititi 🙂

Acum trei saptamani si ceva lantul de supermaketuri Waitrose (mai scumpe, mai upscale, mai fitoase) a lansat o campanie de social media cu o strategie standard: facut un hashtag si asteptat ca oamenii sa se implice. Hashtagul #Waitrosereasons era menit, pare-se, sa stimuleze avizii cumparatori la Waitrose sa posteze pe Twitter motive ptr care isi fac cumparaturile acolo.

Ce credeti ca s-a intamplat? Evident hashtagul a fost hijacked de o gramada de utilizatori de Twitter care NU isi faceau cumparaturile la Waitrose si care au postat mii de motive la misto sau chiar jignitoare la adresa companiei. Majoritea se refereau la atitudinea snoaba, preturile exagerate, selectia uber exotica de marfuri in Waitrose, insa multi dintre cei care au postat nu s-au ferit sa faca misto si de clientii fideli ai Waitrose catalogandu-i drept bogatani fara simtul decentei.

Waitrose a crezut ca scoate camasa daca declara ca intentia era sa obtina feedback de la oameni. Yeah sure! Plus, o gramada de specialisti in social media, printre care – spre uimirea mea, chiar unul dintre Senior Partenerii de la wearesocial au declarat ca pana la urma “no harm done” daca lumea vorbeste despre Waitrose. Singura problema identificata de acestia a fost ca nu a existat un backup plan, asa cum zice chiar Jim Coleman, VP wearesocial:

“I think they genuinel

y wanted some insight from their customers, and opportunistic punters took the opportunity to play on the middle-class stereotype that Waitrose has. They didn’t react quickly enough or with a clear plan. It shows why being prepared with a crisis plan is key to your social comms, whatever brand you are.”

Dincolo de faptul ca pun sub un semn de mare intrebare acest “genuinely” haideti sa va enumar si eu ce cred ca e in neregula cu campania asta ca, noh, Waitrose n-are magazine si la noi deci eu nu risc sa pierd un client daca spun pe bune 🙂

1. Orice utilizator de social media cu 1/2 de creier o sa se simta luat de sus daca i se cere sa spuna, fara sa i se ofere vreun incentive, de ce iubeste el o companie. Cati oameni vedeti voi ca fac asta in social media in mod spontan? Nu foarte multi si de cele mai multe ori laudele spontane vin din supriza unei experiente placute nu din obisnuinta uneia.

2. NU, nu cred ca Waitrose a vrut “genuinely” sa ceara feedback. Daca voiau sa faca asta puteau sa intrebe “cum sa facem experienta de cumparare la Waitrose mai buna?”. Formularea “motive ptr care imi fac cumparaturile la Waitrose” este din start patronizing si cere complimente. Daca imi fac cumparaturile acolo probabil ca nu sunt un dobitoc deci as face bine sa zic ceva de bine.

3. Nu faci crowdsourcing research. Haide sa depasim momentul in care in loc sa platesti o firma de cercetare te prefaci ca faci cercetare intreband oamenii din twittosfera. Sincer! vrei sa imbunatatesti ceva, strangi un panel de consumatori, ii intrebi, pui o sectiune de sugestii pe site care sa fie PERMANENTA ca imbunatatirile astea nu sunt ca si craciunul, vin o data pe an, ci se fac non stop.

Stiu ca unul dintre avantajele mereu citate ale social media este ca este un fel de R&D department (dept de cercetare si dezvolta

re de produse noi). Pai da, dar cand iei in serios chestia asta, o cultivi. Nu o faci in speranta ca mai iese si ceva PR din ea, o data pe an si cu mare tam-tam.

4. Nu dai drumul la un hashtag fara sa faci o analiza a comunitatii twitteristice unde ii dai drumul. Cati sunt de-ai tai? Putini? Pai hai sa nu. Multi? Pai hai sa vedem daca ii enervam cerandu-le sa ne laude.

5. Nu te astepti ca oamenii sa te laude sincer si gratis. Brand love? Da, exista. Dar asemeni true love nu se proclama la ordin si cu hashtag!

6. Da, e bine sa ai un backup plan. Si e si mai bine daca acesta nu este “Pai ne asteptam la asta. Chiar asta voiam sa auzim”

7. Cel mai bine insa este sa ai o strategie inainte sa ai un backup plan.

8. Daca oamenii vorbesc despre tine NU inseamna ca e bine. Nu e mereu valabila chestia cu “any PR is good PR”

Mi se pare campania Waitrose un exemplu clasic de how not to. Ma gandesc ca am avea ceva de invatat din ea.

Acum ceva vreme ma gandeam la ideea de Internet of Things si scrisesem ceva despre asta aici. The Internet of Things era un concept nascut din fuzionarea tehnologiilor online cu obiectele pe care le folosim zi de zi. Un termostat care foloseste informatia stransa din casa pentru a furniza grafice online cu performanta termica a locuintei, sau invers care trage de pe Internet date despre temperatura din urmatoarele 5 zile ptr a se autoregla, face parte din conceptul Internet of Things.

Recent m-am lovit insa de ideea de physical internet. Eu ma gandisem la asta citind despre doua experimente:

1. BBH Labs a facut un proiect in care oamenii considerati dependenti de social media (social media addicts) au fost invitati la o petrecere de reabilitare (rehab) in care au fost obligati sa interactioneze fara a folosi “carjele” emotionale sau verbale oferite de accesul la mediul digital. Li s-au luat telefoanele, li s-au dat stickere cu Like sau Share sau Poke si au fost lasati “asa cum i-a facut Dumnezeu” 🙂 adica fara butoanele providentiale care sa ii ajute la comunicare.

2. La Science Museum oamenii de la Chrome au setat Web Lab – care are un site absolut magic aici – un loc in care oamenii pot folosi internetul ptr a genera lucruri in viata reala, de exemplu ptr a face muzica impreuna, ptr a se “teleporta” in diverse locatii [care sunt live streamed pe site si in muzeu] si a face fotografii pe care apoi sa le tipareasca, etc.

Mi-am mai adus aminte  si de alte exemple mici: de proiectul Avon in care blogerii au primit cate un like mare de plastic pe post de pandantiv si de Redescopera Romania unde, noi toti participantii, am primit stampile cu Like pe care le puteam aplica oriunde ne doream. Ma rog, si nu in ultimul rand ramane actual skitul lui Dave Chapelle despre cum ar fi Internetul daca ar fi real [nu stiu de ce nu dau de o versiune mai buna dar puteti vedea skitul aici]

Cautand pe Internet, am inteles ca Physical Internet inseamna doua lucruri:

– fie o duplicarea a principiilor de seamless communication de pe Internet in logistica si transporturi 🙂 – dupa cum vedeti aici 

– fie o alta semnificatie a Internet of Things dupa cum vedeti aici

Eu ma gandesc insa ca exista si o alta dimensiune, una legata de toate incercarile de mai sus de a conecta cumva viata online cu ceva tangibil si offline. Probabil butoane imense de like la intrarea in locatii sau optiunea de a avea cu tine un pin (ca pinurile de pe hartile Google) pe care sa il pui in fata unui bar cand esti acolo, sunt cele mai bune doua exemple de cum Internetul se poate “corporaliza”. Asa cum conventiile WOW incearca sa faca mai palpabile aventurile din joc sau YouTube MeetUps incearca sa reuneasca oameni care se cunosc numai prin intermediul postarilor de pe site dar mai organic legat de simbolistica webului sau de resorturile sale.

Aruncati un ochi pe Web Lab-ul de la Chrome. O sa vedeti ca e o combinatie ciudata de online offline si ma gandesc ca experienta in muzeu e probabil si mai aproape de ideea de physical internet asa cum o inteleg eu.

Eu am facut niste fotografii intr-o cofetarie americana – fotografii cu ce se intampla acum acum, si mi-am facut o fotografii pe care un robotel o sa o schiteze in nisip chiar acolo la muzeu. Cumva, internetul pare mai real asa.

Coursera.org este o platforma deschisa de educatie prin care cateva dintre cele mai importante universitati din lume pun la dispozitia oricarui potential interesat cursuri online, complet gratuit.

Acum ceva vreme m-am inscris si eu la doua astfel de cursuri, anume Gamification si Networked Life si saptamana aceasta incep primul curs, adicatelea cel de Gamification.

M-am decis, dupa ce am citit in The Atlantic un articol cu rata de abandon la genul acesta de cursuri sa tin un fel de jurnal al experientei mele cu aceste cursuri care poate sa ii ajute pe cei care ma citesc sa decida daca vor sa se lege la cap cu ceva extra-studies online.

Inscrierea este INCREDIBIL de simpla, ai nevoie de un cont de email si … cam atat.

Primul lucru pe care l-am observat este ca oamenii te informeaza cu precizia unui ceas elvetian de fiecare miscare pe care trebuie sa o faci. Am primit cu doua saptamani inainte de inceperea cursului o notificare despre momentul inceperii si recomandarea sa fiu prin preajma unui computer in perioada urmatoare ptr ca e mai greu sa dai toate examenele la timp daca nu ai asa ceva. La inceperea cursului am semnat chestiunea de mai jos, un Honor Code prin care ma angajez sa dau eu examenele si sa nu ma inscriu cu mai multe conturi la acelasi curs. Mi se pare ceva de bun simt [si evident inutil daca vrei sa pacalesti sistemul] dar Honor Codes sunt legile dupa care functioneaza orice mediu universitar de calitate din US deci …

In acest moment, adica prima zi din curs, pe platforma online pot accesa numai doua cursuri video si am un orar clar al momentelor cand vor fi adaugate celelalte cursuri precum si datele examenelor.

Va tin la curent 🙂

 

 

In 1984 Steven Levy publica Hackers: Heroes of the Computer Revolution in care enunta

cele 7 legi ale hackingului:

1. Access to computers – and anything that might teach you something about the way the world works, should be unlimited and total.

2. Always yield to the Hands-on Imperative

3. All information should be free.

4. Mistrust authority – promote decentralization.

5. Hackers should be judged by their hacking, not bogus criteria such as degrees, age, race or position.

6. You can create art and beauty on a computer.

7. Computers can change your life for the better.

la finalul anului 1984, Kevin Kelly – unul dintre principalii editori de la  Wired si Stewart Brand, reformuleaza legea nr 3 in felul de mai jos

“One the one hand information wants to be expensive because it’s so valuable. The right information in the right place just changes your life. On the other hand, information wants to be free, because the cost of getting it out is getting lower and lower all the time. So you have these two fighting against each other”

Ganditi-va la asta.

Acum cateva zile va intrebam cat de devotati sunteti brandurilor pe care le iubiti si ce ati face pentru ele. Si va povesteam despre un proiect lansat de Marius la TEDx Iasi. L-am sunat pe Marius si l-am rugat sa ne explice cu vorbele lui despre ce e vorba in bravatar.me si iaca ce ne spune:

“Totul a plecat de la nebunia cu Like-urile pe Facebook, care acum nu mai inseamna nimic. Like e o chestie confortabila, care nu necesita niciun fel de angajament. E doar un click si gata.

Ce e mai grav, e ca brandurile inteleg prin angajament (engagement) cat mai multe like-uri si comentarii. Uita de conversatie, uita de relevanta. E varianta moderna a logoului afisat pe marginea terenului de fotbal la meciuri—confortabil si irelevant.
De aici a plecat ideea Bravatar.me—care vrea sa fie opusul Like-ului de pe Facebook. Sa fie un loc in care esti suficient de brave incat sa te asociezi pe fata cu brandurile care te reprezinta. Un loc in care gasesti alte persoane animate de pasiuni comune. SI un loc in care sa existe comunitati de ambasadori ai brandurilor puternice—brand lovers, nu likers. Si unde brandurile sa participe ca egali in conversatie (necesita acelasi grad de bravery), sa vorbeasca pe bune cu acesti fani hardcore, care reprezinta ceva extrem de valoros, pe care majoritatea brandurilor astazi le ignora in favoarea cohortelor de Facebook likers. Daca vrei, e o reincarnare moderna a principiului care a dat ani de zile roade la Harley Davidson (iubesc brandul asta!), insa adaptat instrumentelor digitale de azi: Speak to the core and the rest will follow.”

 

Nu sunt un calator versat. Cand vine weekendul ma gandesc cu groaza ca am doua optiuni care ma vor obliga sa ma enervez la intoarcere daca nu cumva o dau pe extreme si plec noaptea: mare sau munte. Ma duc la Vama sau la Rasnov la casa bunicilor? Ambele mi se par si foarte departe pentru ca mai mereu conduc eu si, desi imi iubesc Rechinul, nu pot sa zic da la 500 de Km in fiecare weekend.

De-aia mi se pare foarte tare ce face Doru Panaitescu aici. Inapoi din Weekend a pornit de la o idee simpla – nu mai putem sa asteptam concediul ala mare si weekendurile au devenit mini escapade. Si daca tot le avem de ce sa le petrecem in aceleasi locuri?

Am inceput sa arunc si eu cate un ochi pe traseele recomandate de Doru si cred ca weekendurile mele o sa inceapa sa fie mai interesante. Mi-ar placea totusi sa fie mai putin offroad ca nu cred ca Rechinul tine mult la tavaleala 🙂

[poza de pe blogul lui Doru dar facuta de Zdeto]

La concursul Nemira de sapt trecuta am rugat pe cei interesati sa imi spuna de ce posteaza chestii personale in social media. Am primit un comentariu foarte lung si extrem de interesant de la Andra pe care il postez in integralitate mai jos. Va rog sa il cititi ca pe un parcurs – povestit extrem de natural  – in social media si mai ales sa va focusati pe concluzie. Mi se pare ca e ceva interesant aici.

Merci Andra. Desigur, tu ai castigat concursul 🙂

“nu postez. mi-am facut cont ca sa aflu ce mai fac oamenii pe care i-am cunoscut la un festival international. apoi mi-au dau add oamenii cu care faceam voluntariat, apoi si-au facut cont cei mai buni prieteni si apoi au inceput sa abunde cererile de prietenie din partea celor cu care de obicei doar ies la party-uri. acum sunt la stadiu in care imi dau add oameni cu care am in comun 79 de prieteni dar noi nu ne-am vazut niciodata sau oameni carora banuiesc ca le place poza mea de profil sau stiu ca am facut scoala aia sau ca am fost in organizatia aia.


problema este ca eu nu sunt o resursa de informatie pe social media. da, a fost un timp in care am impartasit cu toata lumea ce gaseam eu ca merita sa stie cat mai multi oameni. insa cu timpul mi-am dat seama ca interesul meu profesional este un domeniu comun cu un numar foarte mic dintre oamenii pe care ii am la prieteni, asa ca am renuntat.

aveam profilul public. scriau oamenii pe bloguri ca daca vrei sa te angajezi sa iti faci un profil cat mai dezirabil pentru asta. am scris ce am facut in trecut si aveam mare grija ce vorbesc sau sa nu apar in poze in costum de baie. pana la urma mi-am dat seama ca da, sunt oameni care isi gasesc asa job, dar am zis ca nu imi sporesc sansele cu un procent semnificativ.

a urmat faza in care am facut cateva experiemente. postam o chestie serioasa si “un citat motivational”, postam acelasi lucru in text si in imagine… am ajuns la concluzia ca oamenii sunt pe facebook (de exemplu) pentru a pierde vremea. sau cel putin astia care ii am eu in lista. sunt prea preocupati sa impartaseasca cu toata lumea visele si dorintele lor, cu cine s-au cuplat, cat de fericiti sunt ei, unde au fost in excursie, cati copii au facut, ce scoli inalte au terminat… si asa primind “stirile” astea mi-am dat seama ca aflu o groaza de chestiuni care chiar nu vreau sa le stiu. care daca nu le-as sti cand m-as intalni cu omul interactiunea mea cu el ar fi mult mai naturala. asa stiu ca ala de alimentara e fratele lu colega de faculta care nu ma suporta. am inceput sa dau unsubscribe la toti oamenii care ma plictiseau.

in plus, cateodata cand eram pe strada sau in baruri ma gandeam ca acum oricine poate sa se uite la pozele mele, sa-mi citeasca ganduri, sa vada pe unde umblu, pe cine cunosc. tipu de la masa de langa pe care il stiu poate chiar in acel moment sa se uite la pozele mele impreuna cu cel cu care e el la masa. mi-am facut profilul nepublic, daca pot sa zic asa.

acum, problema este ca la baza social media inseamna impartasire de informatie cu prietenii tai. exact cum a inceput pentru mine, vroiam sa vad ce mananca la micul dejun tipa aia frumoasa din baku. intre timp lista s-a lungit atat de mult incat chiar nu vreau sa stie toata lumea unde beau eu, pe cine cunosc, cati ani am sau unde am fost la mare. pentru ca in momentul in care ceilalti afla lucrurile astea despre mine din cateva poze si doua-trei postari toata interactiunea se schimba. stiu, sunt n cazuri in care este benefic cand te intalnesti a doua oara cu omul sa stiti ca ati fost acum o luna la acelasi concert si ca urmeaza sa mai mergeti la unu peste inca o luna. dar, in mare parte, eu am renuntat sa postez chestiuni personale despre mine pentru ca vreau sa raman la starea in care cand cunosc pe cineva acea persoana sa nu stie nimic altceva despre mine decat ce afla din interactiune vie cu mine.

in plus, sa stiu ca fosta mea colega de clasa este la al doilea copil fara sa o sun sa ii spun felicitari nu inseamna sa mentin legaturi, inseamna sa traiesc intr-o comunitate in care exista doua lumi. lumea virtuala, aia in care poti afla multe despre o persoana din cateva click-uri si aia cand vezi apoi persoana pe strada si realizezi ca nu va cunoasteti.

in final, da, de foarte multe ori mi se intampla sa vreau sa zic tuturor chestiuni care mi se intampla, de care sunt mandra sau cu care vreau sa ma laud. dar apoi ma linistesc gandindu-ma ca oricum oamenii care conteaza in problema cu pricina oricum o sa afle, iar ceilalti de ce sa stie ca am cel mai frumos nepot din lume sau ca merg intr-un eurotrip daca oricum noi nu vorbim?
e prea lung?”

Social media ar trebui sa fie despre alegeri. Nu exista adanc in ADN-ul nostru drive-ul sa umplem siteurile unor copii geniali cu cele mai intime detalii ale noastre. Nu mi-e inca foarte clar daca exista in ADN-ul nostru sa fim hyper narcisisti si voyeuristi pentru ca acestea sunt starile de spirit primare pe care le identific atunci cand ma uit la majoritatea interactiunilor pe social media. Omul esential sa fie el setat sa isi doreasca 100% atentie si sa stie si cel mai mic detaliu despre viata celor care il inconjoara? Mi se pare un instinct foarte tabloidic ca sa fie unul natural. Dar revin, din considerentele de mai sus si din altele, cred ca social media este despre alegeri – aleg sa imi fac cont, aleg sa imi pun acolo niste poze, aleg cu cine sa ma conectez, aleg cat divulg despre viata mea.

Imi dau insa seama ca tot mai mult social media devine despre automatisme. Ma trezesc dimineata si trebuie sa ma loghez sa vad ce s-a mai intamplat. In final, dupa 20 de pagini de scroll, nu am gasit nimic interesant in afara de doua trei articole pe care le am si in reader. Dar 15 minute mai tarziu simt nevoia sa ma loghez iar. Verific profile ale oamenilor pe care i-am cunoscut in trecere. Sindromul Refresh a capatat dimensiuni nebanuite de cand avem social media. Si la fel cu postarile. Nu mai aleg ce sa postez. Fac o poza si o arunc pe retea. Ma gandesc la ceva si pun pe retea. Vad un titlu interesant si pana sa citesc articolul ii dau share [uneori, actul de share pare suficient si nici nu mai citesc]

Nu e nimic rational si selectiv in asta. Automat. Ca fumatul. Stiu ca probabil nu e bine dar fumez pentru ca imi vine, nu ma pot abtine si gasesc un grad de sastifactie in gest. Problema e ca automatismele nu au ceva esential: un argument al necesitatii, un de ce fac asta si de cele mai multe ori, in ADN-ul unui automatism tocmai aceasta lipsa de rationalitate inscrie un alt pericol: repetam lucrurile care ne fac placere nu cele care ne fac bine 🙂

Social media ar trebui sa fie despre alegeri. Dar se pare ca este un automatism.