— On Comms Design. From London

Archive
Personal

I hate writing “life advice” type things but I came across this phrase, “do the work, skip the party” and I thought it was nice.

All my life has been plagued by the annoying “work hard, play hard”, meaning that you did 110% at work and then went out and celebrated 110% more. The reality for me was that I, like, I assume, most people, only have 100% to give. It’s not just common-sense mathematics but also the reality of a normal human being’s abilities. You have been given 100% and to be very honest most medical research tells us that we can barely achieve that without some form of artificial enhancement. So to ask me to give 110 at work and then 110 more after work seems not only idiotic but also a bit like endorsing illegal substance consumption. Work hard, play hard for me has

Read More

Women’s are crap. Not the tabloid ones or the get-pretty ones. Even the high brow, pretend-to-be-smart ones. And when I say that what I mean is they are crap compared to their male counterparts. By any standards, women’s magazines are three tiers lower in interesting content, smart topics, layouts, etc than their equivalent male versions.

Men’s magazines have a MUCH wider range of content, waaay more social, economic, cultural, political topics touched upon, better touch with reality, better layouts etc. I dare even say that, besides the semi-nudity of most of their pictorials, men’s magazines (and, mind you, I am not here referring to Hooters or some other served-in-a-bag mag but to the likes of FHM, GQ, maybe even Playboy) really have a more accommodating and desirable image of women than women’s magazines. True, most of the women there are NOT ugly and quite slim, but truthfully so are most of the women in the pictorials in women’s magazines. Women’s magazines write stories about ugly women. But the pics are still of pretty ones. It’s like we try to justify fat and different with words.

Men’s magazines on the other hand celebrate a type of woman that you cannot NOT like. These women are generally fun, pretty, outspoken, like sex, like to take their clothes off etc. What’s wrong with that? I’d want to be exactly like that if I could but I have grown into a repressed, mildly dorky, somewhat fitness adverse introvert. But truly I cannot blame men for liking that type of woman. BTW, for every man who likes that kind of girl there’s about 5 who end up in relationships with people like me or my equally dysfunctional friends. So nor harm done. I fantasize about  Keanu Reeves too but that does not mean I will mentally torment my boyfriend to look like that.

What I am trying to say is that at the end of the day, I ‘d rather read a men’s magazine than Cosmo or HB. These two make me feel like I need to buy a lot of make up, spend a lot of time thinking about how to “work on” my relationship, learn how to do unearthly things with my nether parts to make my BF happy. Whereas men’s magazines tell me about what books are cool, the latest hiking gadgets, best wearables, why Obama is not awesome, how to prepare cocktails and why some hot model is also funny. All topics I prefer.

Somehow I feel like a mix of Psychologies with Good Food and The Economist might be my next favorite women’s magazine. If someone ever decided to write that.

Okay, it’s that time again. Ugh, if  you don’t know what this is, read here where I also have a recap of the past ones. Mostly this is for me so, here goes:

Last year’s:

“1. Blog more, blog better, blog with focus and start making a difference

2. Organize Interesting 2.

3. Start a trend company with friends, a lifestyle blog and keep at the consulting business.

4. Do a great job at The Job.

5. Take up a sport, SERIOUSLY, and a hobby. Anything. And keep at it.

6. Convince my parents to move closer to me and redo the summer house for them.

7. Travel outside of Romania every other month.

8. NEVER, and I mean that emphatically, NEVER skip on a summer holiday EVER AGAIN.

9. Say I love you again, start giving more hugs and smile more when I am with people.

10. Talk to a stranger for 15 minutes at least, once a month.”

I have to say that I might as well simply repost these because 2012 has been such a … different year. I though I knew things. About me, about the people around me, about stuff in general. I was wrong, or at least what I knew was incomplete. 2012 has been about giving things a second look, a second chance and trying something different for a change when you see that your way is just not working. On a personal note this year has been one of revelations. That’s why, you will see, nothing related to work seems to have gotten done 🙂 Somehow, though, I don’t regret it. I think I am now more able to navigate my life and life in general. And that’s something good. I feel wiser and a bit more empowered as me. I never used to feel that. I know it did not show, but it’s true.

I did not spend more time on the blog. How could I? I have had to give up my Twitter account because the “industry” was kind enough to slap me on the wrist every chance it got. I decided to stay away from the “industry”. It does me no good. But The Plan for the blog is still there. I just need to start working on it.

I did not start a new company although talks were there. But people, and I thank them for their patience, waited for me to decide. I could not. Because I love The Job and i stayed focused on that and on learning to be me in a different way than simply Professional Me. So I did do 4.

There was no Interesting this year. Sadly. Because people wanted to help. But I simply could not get it done. But I took up riding the bike as a sport 🙂 almost seriously. I am committed to it although not visibly so maybe that’s half done.

I did take summer vacation for reasons I don’t want to remember. It was not the best one I ever had and I will not make NYE resolutions about vacations again 🙂 My parents will be moving to Brasov soon. I talk to a stranger, regularly, every week about a lot of things, and that’s one which I think makes up for the undone ones. I did not fly out a lot. That’s the only one I regret, that and the blog. And I did not say I love you. But … 🙂

So, you see, I am a failure, having missed 70% of my targets. And, still, I am smiling as I write this which can only mean one of two things: I either accomplished something much bigger which was not on the list, or I think I have a smashing 2013 coming up :)))

So 2013, here goes nothing:

1. BLOG – remember the effing Plan and BLOG! And just so you can press me on this, I plan to make this blog the ultimate resource for digital marketing know-how. So keep me on it 🙂

2. Travel – yes, this needs to be here and I need to get over my fear of flying so I can fly out every other month. Starting March it’s on!

3. [I am superstitious, I cannot share this one with you all but it’s got something to do with fingers and noses and ears and tickling and soles of feet] 🙂

4. Do Interesting 2 already!

5. Keep on doing The Job right. Actually no, do it even better!

6. Sew a full dress on my own. And then a shirt.

7. Read. On my Kindle, in books, in magazines.

8. Write for a magazine AND do another significant project on my own or with friends (like finish “starea de piua” already)

9. Finish up and ride my bike as often as I can.

Have a great one, everyone!

Cristi Lupsa se incapataneaza sa aduca oameni care fac jurnalism bun pe la reviste care tolereaza jurnalismul bun intr-o tara in care presa cica moare, jurnalistii fie renunta fie se dau cu dracul si in general informatia de incredere a deveni un lux iar isteria ceva normal.

N-am fost la ambele zile de POS2 dar a fost suficient sa ii ascult in prima zi pe Jacqui Banaszynski, Chris Jones si Mike Sager ca sa inteleg de ce oamenii astia ar parea niste anomalii la noi.

1. Pentru ca scriu mult. Iubesc detaliile. Adora povestea. Cauta interesantul in orice. Cele mai interesante povesti ale lor nu au fost despre subiecte breaking news. Un cuplu gay traind la o ferma si moartea unuia dintre cei doi, intoarcerea in tara a sicriului unui soldat ucis peste hotare. Nimic exceptional si totusi povesti care contin un context MULT mai mare decat simpla istorie.

2. Pentru ca nu pornesc niciodata cu o idee preconceputa. Sager n-a explicat la nesfarsit ca niste neonazisti americani erau extrem de simpatici desi probabil produceau bombe in pivnita (asta e de la mine, omul n-a zis chiar de bombe). La noi pornesti setat sa demonstrezi ca ala din articol e un bou. Ca a furat. Ca internetul omoara presa (da, inca nu mi-a trecut supararea dupa absurdul articol din Adevarul!)

3. Pentru ca fac fact-ckeching si cand facts nu este egal cu figures. Pentru oamenii astia e important sa stie exact daca omul avea sau nu o poza cu Obama pe frigider. EVIDENT ca se verifica cifre daca sunt. Dar “facts are not just the figures”. Totul este FACT. Totul trebuie verificat, nu poti sa risti sa minti oamenii care te citesc.

4. Pentru ca vor ca treaba pe care o fac sa conteze si isi pun intrebari despre asta. Pentru ca nu au mereu certitudini si nu vad lumea in alb si negru, in inamici si prieteni.

5. Pentru ca nu se jeneaza ca uneori nu au bani si nu sunt in stare sa isi calce pe principii pentru asta. Scrisul de meniuri de care vorbeste Sager probabil nu se mai intampla la nivelul celor trei pe care i-am ascultat eu. Dar au facut-o candva. Si all is fair in love and journalism – adica mai faci si joburi de trei lei. Dar nu te inregimentezi la mogul si nu renunti la etica breslei.

6. Pentru ca inteleg valoarea unei povesti bine spuse.

7. Pentru ca nu se tem de internet.

A fost bine. Vreau si eu mai multe articole scrise de oameni asa ca la noi le gasesc tot mai greu.

 

 

Sunt in a treia saptamana de Gamification si de pe 17 incep si Networked Life Networks. Si cu asta au inceput si problemele pentru ca incep sa nu mai am timp sa ma ocup de cursuri.

Am ratat predarea primei teme scrise la Gamification pentru ca nu am verificat cu atentie deadlineurile. E important de avut in vedere ca mai pot lua nota insa nu voi avea ocazia sa intru un acel program de “peer grading” [va spuneam ca la lucrarile scrise poti primi nota de la profesor dar si de la 5 alti colegi din acelasi curs].

Realitatea este ca avand in vedere ca sunt doar 6 saptamani si ca in fiecare saptamana sunt cam doua calupuri de material de parcurs, un quiz si cate o lucrare de predat incepe sa devina cam stresant. In teorie, timpul de alocat nu este coplesitor: 2 ore de curs de urmarit pe saptamana, cam 2-3 materiale suplimentare de citit, 1 quizz cu maxim 10 intrebari si un eseu de 300 de cuvinte. Nu pare mult insa cand te gandesti ca trebuie sa aloci fie o zi din weekend fie cate o ora in trei zile de saptamana o sa incepi sa iti dai seama ca nu e chiar asa putin.

Colac peste pupaza, materialul incepe sa devina tot mai interesant dar si mai “intensive” in sensul ca notiunile de retinut sunt mai dense si mai complicate.

In plus, cursul de Networked Life Networks: Friends, Money, Bytes solicita ” linear algebra and multivariable calculus are prerequisites if you want to understand 100% of the course material”. Va dati seama ce bine imi pica mie chestia asta in conditiile in care de la liceu incoace am evitat matematica :). Si ca sa puna capac la toate, am aflat ca Princeton nu ofera un certificat ptr absolvirea cursului ci doar “kudos”, adica un fel de certificat simbolic. Marturisesc ca, in spirit de gamer incipient, incep sa vad acest tip de recompensa insuficienta pentru efortul depus. Daca oamenii ar fi facut cursul meu de Gamification poate ar fi ales un sistem mai inteligent: ceva recompense neasteptate, dependente de performanta sau mai tangibile :))) [cine face cursul stie la ce ma refer :))]

Sunt, carevasazica, stresata. Va tin la curent.

Mi s-a parut foarte tare sa incerc sa aflu cati romani au decis sa urmeze cursurile gratuite de la coursera.org si, iaca, evident ca nu e greu ptr ca oamenii de la coursera au o postare care da procentele exacte (ma rog, cvasi exacte)

Romania e pe locul 28, inaintea Ungariei, Cehiei, Elvetiei etc cu in jur de 6000 de cursanti.

Tare, nu?

Coursera.org este o platforma deschisa de educatie prin care cateva dintre cele mai importante universitati din lume pun la dispozitia oricarui potential interesat cursuri online, complet gratuit.

Acum ceva vreme m-am inscris si eu la doua astfel de cursuri, anume Gamification si Networked Life si saptamana aceasta incep primul curs, adicatelea cel de Gamification.

M-am decis, dupa ce am citit in The Atlantic un articol cu rata de abandon la genul acesta de cursuri sa tin un fel de jurnal al experientei mele cu aceste cursuri care poate sa ii ajute pe cei care ma citesc sa decida daca vor sa se lege la cap cu ceva extra-studies online.

Inscrierea este INCREDIBIL de simpla, ai nevoie de un cont de email si … cam atat.

Primul lucru pe care l-am observat este ca oamenii te informeaza cu precizia unui ceas elvetian de fiecare miscare pe care trebuie sa o faci. Am primit cu doua saptamani inainte de inceperea cursului o notificare despre momentul inceperii si recomandarea sa fiu prin preajma unui computer in perioada urmatoare ptr ca e mai greu sa dai toate examenele la timp daca nu ai asa ceva. La inceperea cursului am semnat chestiunea de mai jos, un Honor Code prin care ma angajez sa dau eu examenele si sa nu ma inscriu cu mai multe conturi la acelasi curs. Mi se pare ceva de bun simt [si evident inutil daca vrei sa pacalesti sistemul] dar Honor Codes sunt legile dupa care functioneaza orice mediu universitar de calitate din US deci …

In acest moment, adica prima zi din curs, pe platforma online pot accesa numai doua cursuri video si am un orar clar al momentelor cand vor fi adaugate celelalte cursuri precum si datele examenelor.

Va tin la curent 🙂

 

Cand eram mica, certitudinile veneau din afara, in general de la mama care imi spunea “nu te mai juca cu x ca are paduchi” sau “nu e frumos sa faci asta” sau “nenea x nu e un om cumsecade”. Aveam incredere in mama deci universul meu de “apartenente” era setat de ea. Cand am mai crescut putin am inceput sa imi iau indiciile din interactiuni simple: pe Silvia din blocul de visavis nu o placeam ptr ca imi daduse odata o palma, imi placea Tanti Iuliana pentru ca facea placinta cu caise si nu imi placea un baiat din blocurile din spate ptr ca mi se parea ca ii miroseau hainele a mucegai. Cand am crescut si mai mare ( daca ma stiti o sa vedeti ca lucrul asta se aplica si la varsta si la inaltime :)) am inceput sa ma bazez pe o chestie dubioasa numita de mine “simteul”. Simteul vinea de la “simt eu ca..” si pe asta m-am bazat putin cand am ajuns la liceu si a trebuit sa ma imprietenesc cu oameni pe care mama nu ii cunoastea si care miroseau, in general, neutru catre bine. In facultate mi-am dat seama ca nu e suficient simteul dupa ce mi-am luat cateva bobarnace metafizice de la niste amici care s-au dovedit a fi altceva decat ce-mi zicea mie simteul meu si atunci am inceput sa mai strang informatii, sa ascult, sa urmaresc indicii.

Finalmente, cand am ajuns “om mare” am considerat ca am rezolvat problema “apartenentelor” cu o combinatie sanatoasa de simteu, intrebari si raspunsuri, informatie secundara derivata din diverse surse, intuitie, un cerc de amici de incredere. Ajunsesem la zona in care nu mai aveam dubii. Puteam sa respir usurata.

Aiurea.

Acum ceva vreme la conducerea TVR a fost plasat, spre uimirea multora, Tudor Giurgiu. Deodata, nu stiu cum, dar am inceput sa ma uit mai des la TVR. Toti prietenii mei se uitau. TVR ajunsese pe locul 2 la rating pe anumite zone. Si apoi a venit cineva care a zis ca Giurgiu a falimentat aproape TVR cu consultantii lui britanici si ca perioada Giurgiu la TVR a fost cea mai “neagra” si l-au schimbat. Si apoi eu nu m-am mai prea uitat la TVR. Citeam si niste ziare intr-o vreme. Si apoi a venit cineva care a zis ca editorii de la ziarele alea sunt aserviti nustiucui si ca trebuie adus alt editor sef si a venit asta si apoi ziarul a dat faliment. Pentru ca eu nu mai citeam. Si se pare ca nici prietenii mei. Si pana la urma nimeni. Si nu ma interesa musai treaba cu ICR dar aveam prieteni prin NY care il laudau, si niste oamenii de la reviste pe care le citesc publicau vorbe de lauda la adresa chestiilor pe care le face ICR si pana si mie, uitandu-ma la chestiile pe care le postau de prin Londra etc, mi se parea ca nu erau chiar tampiti. Incepusem sa ii urmaresc. Si apoi a venit cineva care zicea ca sunt toti “pe politic” si trebuie schimbati si i-au schimbat si acum nu stiu ce o sa se intample. Si la un moment dat m-am saturat si voiam sa ies si eu in piata si sa strig dar n-am stiut exact unde pentru ca erau trei sau patru adunari si nu era clar care era cea buna. Si mai aparusera niste siteuri de stiri pe care incet incet incepusem sa le urmaresc ptr ca aveam doi trei amici care aveau doi trei amici care le citeau si ziceau “ia uite, ba, ca astia nu scriu rau”. Si apoi cineva a decis ca nu e treaba siteurilor alora sa scrie ce scriau, ca musai trebuie sa fie ceva matrapazlic politic la mijloc si intreaga echipa de la site si-a dat demisia si acum eu nu mai prea citesc pe acolo mare lucru. Si am votat la capitala cu un candidat si apoi a venit cineva care stie din surse sigure ca ala e sustinut de un partid pe care eu nu pot sa zic ca il respect si tre’ doar sa mai stam putin si o sa vedem noi care e adevarul.

Si la sfarsitul saptamanii trebuie sa decid ceva.

Si la mine nu mai functioneaza nici simteul, nici informatiile, nici sursele secundare, nici prietenii. Pentru ca nimeni nu stie nimic sigur. Pana si The Economist e implicat in marea conspiratie.  Traiesc intr-o stare de nestiinta pentru ca traiesc intr-o tara in care reperele nu exista sau sunt contestate in fiecare zi la televizor si in discursuri publice, o tara in care n-avem standarde, n-avem respect pentru nimeni, n-avem certitudini, n-avem adevaruri. Eu ce sa fac in weekend? Ce sa fac saptamana viitoare? Ce sa fac anul asta? Dar cel care vine?

Ca pe mama nu mai pot sa o intreb.

 

Pe vremuri la noi in comuna existau doua clase sociale “privilegiate” foarte clare, pe langa oamenii de rand, cu case, ogoare si capre in curte. Cei care lucrau la Fabrica de Produse Refractare din centrul comunei si pentru care, in fiecare an de Craciun, existau pungi de ciocolata chinezeasca si doua portocale, si “intelectualii” – adica cei cativa profesori si educatori de la scoala si gradinita locala care nu primeau nimic de nicio sarbatoare dar care se ingrijeau de copiii localitatii. Acestia din urma, “intelectualii”, desi privilegati, erau priviti cu suspiciune ptr ca se banuia ca ascultau Europa Libera si primeau ciocolata nemteasca de la rude care fugisera din tara dar erau, indiferent de asta, respectati ptr ca aveau carte, stiau sa scrie pancartele de 23 August si daca era nevoie sa iti gaseasca o carte in biblioteca sateasca. Tot ei se ocupau sa organizeze spectacolele de la Casa de Cultura si chiar daca nu primeau nimic de la partid sau institutiile locale beneficiau macar de respectul comunitatii. Un respect tolerant, pentru ca erau cei care urmau sa ridice societatea comunista ingrijindu-i odraslele dar nu erau forta proletara, un respect inexplicabil ptr ca puteau oricand sa devina “forte reactionare”, dar un respect permanent.

Mama mergea de Craciun la prietenele ei care erau neveste de director sau maistru la fabrica si primea o portocala din pungile ptr copiii celor care munceau la fabrica. Portocala era pentru mine, copil de intelectual care nu meritam propria-mi portocala, insa in virtutea respectului pe care il insufla statutul de intelectual al mamei, care era profa de romana a comunei, primeam si eu o portocala second hand cum ar veni.

Pana si pe vremea aia, oamenilor le era rusine de cei cu carte, de intelectuali. Si le mai dadeau o portocala.

Mi se pare amuzant ce se intampla astazi la noi. Citesc cu lacomie sutele de articole pe care le scriu deja zilnic diversi intelectuali contemporani in cele cateva publicatii pe care le mai avem noi, oamenii normali, de consumat in Romania. Dilema veche e una. De cateva saptamani acolo oameni care, in mare, ne merita respectul se dau de ceasul mortii sa sublineze ca nu e okay ce se intampla. Multe alte voci care si-au castigat statutul de parte a elitei intelectuale contemporane se plang de “isteria politico-manelista” care a cuprins tara, de lipsa unui bun simt elementar in ce se petrece. “Neam saturat de voi”  si “Doctor in stinte” sunt doua manifestari ale acelorasi sentimente venite din comunitati online si de la industria de advertising  si validate, din pacate atat putem, de mii de likeuri si shareuri.

Cumva simtim cu totii ca acesti oameni care si-au castigat respectul nostru ptr ca sunt “cu carte” simt si ne spun ca nu e bine ce se intampla.

Si cu toate acestea vocile lor sunt ignorate cu un tip de superioritate pe care nu il pot defini, intelege, accepta si care ma sperie pana in rarunchi. Imi este atat de clar ca exista o mana de oameni de calitate care ne spun si ne repeta ca nu e bine si ca, in acelasi timp exista oamenii care ne conduc pe care ii doare, va rog sa ma scuzati, direct in fund de ce cred acesti oameni.

Nu inteleg asta.

Am crescut cu convingerea ca e bine sa iti respecti profesorii, mentorii si in general oamenii cu invatatura. Am facut scoala si in State unde te invata sa gandesti independent si sa pui la indoiala canonul insa nu sa il desfiintezi, si am revenit cu aceeasi convingere ca oamenii care si-au construit un sistem de idei merita ascultati.  Nu inteleg cum este posibil ca atatia oameni demni de a fi ascultati sa fie complet ignorati de o mana de alti oameni care nu sunt musai recomandati la fel de inalt ca si cei care le atrag atentia ca “neam saturat”. Mi se pare ca am ajuns la un moment grav in care ruptura dintre cele doua lumi este atat de drastica incat una dintre ele risca sa o anuleze, prin ignorare, complet pe cealalta, care se zbate absurd sa atraga atentia asupra derapajelor.

Nu stiu daca domnul Plesu, domnul Liiceanu, domnul Mihailescu, ceilalti editorialisti de la Dilema, oamenii care scriu pe la alte mici publicatii si care au fost printre cei ce au dus presa romaneasca din ‘90 pana azi in spinare sunt “basisti”, “pontisti” sau altceva. Dar cand ne vorbesc despre bun simt si despre nevoie de liniste si demnitate mi se pare ca am putea macar sa ii ascultam si sa ne fie rusine pentru ca au dreptate. In fine, nu noua … intelegeti voi de cine vorbesc.

Si ma ingrozeste faptul ca a disparut genul asta de sentiment. Ma gandesc ca daca pe vremuri era asa, nu numai ca eu nu as mai fi primit portocala de Craciun dar probabil mama si tata ar fi trebuit sa inceapa sa se gandeasca serios cum sa fuga in Germania.

Acum ceva vreme am scris un articol si am facut o greseala de gramatica destul de neplacuta in titlu. Am convingerea ca nu a fost prima data si nici ultima data cand o dau in bara :). Nu intru in discutii despre cat de controversata sau nu este greseala aia, important este ca am facut, am remediat dupa ce am vorbit cu mama si am verificat aici si am pus si un update la postare cu modificarile facute.

________________

Astazi postasem ceva pe FB despre ce se intampla in viata politica si s-a generat un thread de comentarii intre care unele de la un anumit domn pareau mai degraba de tipul “postac dubios”. Cea mai dubioasa parte era ca omul scria cu oarece greseli de gramatica, nu musai elementare, dar suparatoare ptr cineva care oricum nu-l prea placea to begin with.

Sunt doua situatii. Doua situatii in care iti vine sa faci acelasi lucru: sa ii dai una peste bot omului care a scris ceva gresit nu pentru ca are un argument gresit sau diferit de al tau ci pentru ca e “un prost agramat”. Pe mine cativa cititori ai articolului in chestiune m-au cam facut cu ou si cu otet (ca sa nu zic albie de porci, ca sunt o lady :)) pentru ca am scris gresit. Mie, la randul meu, mi-a venit sa-l anulez pe omul cu postarile dubioase legandu-ma de faptul ca nu stia unde sa puna o virgula. N-a mai contat ca articolul meu avea o idee buna. Iar in cazul FB discutia de fond, de politica putea foarte bine sa nu mai existe odata ce am identificat virgula nelalocul ei.

Dar nu stiu daca e musai bine sa cadem in tentatia argumentului gramatical tot timpul. Okay, cineva a identificat o greseala si a semnalat-o. Ce inseamna asta? Ca omul cu greseala e un prost care n-are nicio idee buna? Ca nu merita ascultat? Ca locul unde scrie nu are standarde? [de subliniat ca nu vorbesc aici de situatii extreme in care greselile sunt repetitive si masive]. De fapt, ce se petrece in multe dintre situatiile cu “argumentul gramatical” este ca unul dintre cei implicati in discutie vrea sa castige discutia. Cu orice pret. Nu conteaza daca argumentul nu are legatura cu discutia. Important este sa se vada cine e cel mai tare acolo.

Stiu ca e esential si important sa scriem corect. Dovedeste “scolire”, bun simt, common courtesy, standarde etc. E musai. Dar eu aici vorbesc despre altceva. Despre nevoia de a concluziona si a duce un dialog catre o solutie, un punct de vedere viabil si nu despre a castiga o cafteala intelectuala facandu-l pe ala prost cu cea mai basic dintre arme.

Nu sunt un calator versat. Cand vine weekendul ma gandesc cu groaza ca am doua optiuni care ma vor obliga sa ma enervez la intoarcere daca nu cumva o dau pe extreme si plec noaptea: mare sau munte. Ma duc la Vama sau la Rasnov la casa bunicilor? Ambele mi se par si foarte departe pentru ca mai mereu conduc eu si, desi imi iubesc Rechinul, nu pot sa zic da la 500 de Km in fiecare weekend.

De-aia mi se pare foarte tare ce face Doru Panaitescu aici. Inapoi din Weekend a pornit de la o idee simpla – nu mai putem sa asteptam concediul ala mare si weekendurile au devenit mini escapade. Si daca tot le avem de ce sa le petrecem in aceleasi locuri?

Am inceput sa arunc si eu cate un ochi pe traseele recomandate de Doru si cred ca weekendurile mele o sa inceapa sa fie mai interesante. Mi-ar placea totusi sa fie mai putin offroad ca nu cred ca Rechinul tine mult la tavaleala 🙂

[poza de pe blogul lui Doru dar facuta de Zdeto]

Devotamentul si pasiunea fata de un job nu se masoara ca procent din timpul personal la care esti dispus sa renunti ca sa iti faci treaba.

Performanta si pregatirea pentru un job nu se echivaleaza cu noptile dormite pe la birou.

Evolutia si dezvoltarea ta personala si profesionala nu sunt direct proportionale cu timpul petrecut in fata computerului de la job.

Si, IN PLUS, generezi un mediu nociv pentru colegii tai care poate sunt in stare sa isi termine treaba la timp, poate nu simt nevoia sa “demonstreze” stand noptile pe la birou, poate inteleg ca un mediu profesional echilibrat inseamna exact asta – un mediu echilibrat, poate stiu ca un angajat productiv este unul care stie sa se dezvolte ca persoana si sa isi ocupe timpul liber cu lucruri care il fac sa se simta bine si pe care tu ii obligi in mod neloial sa se angajeze intr-o “cursa” a statului peste program care le modifica prioritatile, le modifica imaginea despre ce inseaman un JOB, despre valoarea timpului personal, perfomanta, cariera etc.

Nu cred ca esti dezorganizat. Cred doar ca intelegi gresit care sunt asteptarile companiei de la tine sau care iti sunt prioritatile atunci cand esti la birou. Si e pacat sa ajungi la 45 de ani si sa iti dai seama de asta.