— On Comms Design. From London

Archive
Personal

Vorbeam astazi cu o prietena despre goana dupa rating si reputatie. Cel mai simplu mod de a obtine si rating si reputatie este sa “dai primul” sau sa “dai mult” [sau, la noi, sa “dai tare”]. Rar sa “dai bine”. Ca si o forma de fast food, “fast information” iti lasa impresia inselatoare ca stii o gramada de lucruri. Realitatea este ca ai aflat o gramada de lucruri dar stii foarte putine, intelegi si mai putine si internalizezi aproape nimic. Principiul “fast ___ ” se aplica la orice. Fast love, fast food, fast news, fast earnings, fast growth. Lucrurile rapide parca nu au cheag, nu au consistenta sau permanenta.

Nu [mai] inteleg goana dupa fast ____. Vreau sa imi fac singura dulceata, sa scriu un articol bun pe saptamana, sa citesc o carte buna pe luna, sa stau la discutii lungi cu prietenii mei, sa beau vin pe indelete, sa vorbesc mai rar dar mai cu miez.

Cred, cu convingere, ca “slow ___” inseamna miez, substanta, valoare. Si da, ca ar trebui sa platim premium ptr asta. Pentru ca in productia de “slow ____” intervine un element care potenteaza si submineaza totodata acest “slow something”: timpul. Un lucru bun se face in timp mai lung. Dureros este ca se consuma in acelasi timp ca un lucru mai putin bun, si probabil ca noi asignam lui valoarea data de timpul de consum si nu de productie. Dar timpul petrecut in productia unui lucru bun ar trebui sa fie un argument.

Nu stiu cum se impaca cele de mai sus cu epoca in care traim. Stiu ca au legatura cu ciclicitatea fenomenului de downshifting, care loveste deja fiecare generatie cu o precizie de ceas elvetian. Nu am solutia pentru a face lucruri bune repede. Sau cel putin atat de repede pe cat o cere noua realitate a lumii interconectate.

Dar pentru ca v-a placut editia limitata Leica by Hermes, si ptr ca am aflat apoi ca ne-ar costa cam cat o parcela de pamant in Moeciu, iaca de ce costa atat, de ce timpul conteaza si de ce calitatea si timpul sunt organic legate.

 

Am fost joia trecuta la FFFF Creative Fitness Studio ca sa le vorbesc oamenilor de acolo despre cum sa rezolve probleme cu creativitate. Sau probleme cu creativitatea. Depinde cum te uiti la brief.

Problema cea mai mare pe care am avut-o eu de rezolvat a fost cum sa le explic unor oameni care cautau abordari creative ca la mine nu vor gasi asa ceva, ptr ca eu sunt eminamente un om lipsit de creativitate. Tot ce fac eu se bazeaza EXCLUSIV pe un singur lucru, pe efort care, spre consolarea mea, la un anumit moment este incununat cu o sclipire de inspiratie ce unifica volumul imens de material pe care l-am acumulat intr-o idee decenta.

Nu are rost sa postez aici prezentarea pe care am livrat-o ptr ca ea nu avea o idee mare si frumoasa ci doar niste animatii pe care slidehsare nu le poate reproduce. Dar ideea centrala este asta: daca sunteti ca mine si atunci cand sunteti confruntati cu o problema, de orice fel, la birou, in relatii, pe varful muntelui ;), va blocati, daca nu aveti niciodata replica potrivita la indemana, daca nu stiti imediat cum sa raspundeti la un sms bine scris cu un alt sms bine scris, inseamna ca tb sa va bazati mai ales pe efort/munca vs intuitie/experienta.

Eu fac toate lucrurile foarte simplu: de cele mai multe ori intuitia nu ma ajuta iar experienta ma pune mai degraba in dileme decat imi ofera raspunsuri (stiti cum e cu creativitatea, rareori o experienta creativa are o reluare fidela in alt caz) si atunci fac research. Citesc enorm. Caut si verific fiecare cuvant in parte. Caut toate referintele posibile. Le adun pe toate si le citesc pana nu mai ramane un paragraf neintors pe dos. Si la final, sau undeva along the way, sinapsele se contopesc si livreaza o idee unica, cel mai frecvent un insight sau o solutie.

Va dau si un exemplu. In anul 2 de facultate am primit o tema “creativa” de la unul dintre seminaristi. Eram la literatura engleza si ni s-a livrat un poem care continea din titlu o referire dubioasa la o floare denumita “asphodel”. Poemul era o litanie prelunga despre iubire, in stilul preromantic britanic (metafizicii ptr cine se pricepe) si colegii mei s-au intrecut care pe care sa dea interpretari dintre cele mai inspirate. Cum va ziceam, eu nu functionez asa. Eu am stat si am verificat critica recenta si mai putin recenta, nu am gasit nimic care sa ma ajute si am inceput sa caut etimologia si simbolismul florii din titlu (m-am gandit ca probabil nu era accidentala folosirea). Din intamplare, floarea in chestiune e cunoscuta ptr ca infloreste numai in campiile din iadul antic grecesc si marcheaza o zona de neutralitate. Va dati seama ca aici s-a produs declicul. In fine, ideea e ca “recenzia” mea a fost cea mai okay pentru ca am fost singura care s-a muncit sa gaseasca toate semnificatiile tuturor cuvintelor din poezie 🙂

Ani mai tarziu, am descoperit ca lucrez cel mai bine cu creativii care stiu sa asculte informatie si sa deceleze din ea ce le este necesar ptr actul creativ si mai putin cu cei care asteptau de la mine sa le furnizez insighturi geniale pe banda rulanta.

Vedeti deci ca e o doza mare de arbitrar in creativitate. Pentru unii inseamna instinct, ptr altii munca. Ptr unii in doze egale. Ptr altii in exclusivitate. Ptr cei mai multi, cred eu, intr-o proportie care inclina mult catre munca si ramane la noi daca suntem dispusi sa depunem munca asta ptr rezultate mai creative 🙂

Daca aveti cumva un iPod Nano asemeni celor din fotografie e bine sa stiti ca are un in-built defect. La unele modele butonul de start s-a blocat pur si simplu si asa am patit si eu weekendul trecut. Am lasat iPodul in masina cat ma plimbam cu ai mei prin Brasov si cand m-am intors butonul de start se misca foarte usor, ca si cum nu mai era atasat de nimic in interiorul iPodului si nu mai facea sunetul ala specific cand il apasam. Evident, nu mai puteam sa pornesc iPodul.

Am ajuns acasa si l-am conectat la computer si mergea fara probleme insa de indata ce il deconectam nu mai puteam sa il operez ptr ca butonul ramasese inactiv. Am cautat pe Internet si am gasit o multime de situatii asemenatoare sesizate de useri. Gasiti aici cateva discutii.

In plus, daca vreti sa il reparati singuri cineva a facut si asta. Iaca linkul cum sa faceti asta aici.

Eu m-am dus pur si simplu la Istyle de unde il cumparasem si, ptr ca era inca in garantie, oamenii l-au primit, l-au fotografiat si doua zile mai tarziu m-au anuntat ca mi-l inlocuiesc complet. Au fost foarte amabili, insa aveti grija ptr ca daca nu mai e in garantie sau daca are urme evidente de lovituri s-ar putea sa nu aveti noroc. Al meu era in forma destul de okay 🙂

Am cumparat, cu bani in format fizic, Free a lui Chris Anderson ptr ca voiam sa o tin in mana. V-o recomand calduros si am inclus-0 in lista de carti de citit de pe blog.

In plus, am cumparat si ma felicit o a doua carte de Clay Shirky, pe numele ei Cognitive Surplus. Nu am apucat sa citesc decat vreo 10 pagini si deja ad facut 100 de adnotari si mi-au venit 1000 de idei de articole noi pe blog. Va dau doar un scurt citat ca sa vedeti ce interesant curge “social surrogacy has two parts. […] we have historically watched so much TV that it displaces all other uses of free time, including time with friends and family. The other is that the people we see on television constitute a set of imaginary friends.”

 

Pe langa asta, am primit de la doi prieteni recenti niste muzica foarte faina in formatul asta simpatic de “cutare & the city”. Ma delectez acum cu L’amour & the City, care putea sa fie mega cheesy daca avea Milli Vanilli si care e mega tare ptr ca are pe Jacques Brel, George Brassens, Ella Fitzgerald sau Charles Aznavour.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cristi Lupsa a scris un articol foarte personal despre lupta de a tine Decat o Revista acolo unde este si m-am gandit ca merita mai mult decat un Share/Like pe Facebook.

De ce? Pentru ca daca Lupsa gaseste solutia la dilema lui, multe dintre intrebarile multor oameni din tara asta or sa-si gaseasca raspuns.

Daca Lupsa afla solutia prin care Decat o Revista poate sa continue sa faca ce face, asta inseamna ca publicatii ca Metropotam or sa se lafaie in proiecte faine  si altele ca DasCloud,  Romania de la Zero, Think Outside the Box nu o mai aiba probleme.

Daca Lupsa afla solutia pana si domnul Tolontan s-ar putea sa aiba o cariera mai lina si mai putine dureri de ficat.

Daca Lupsa gaseste raspunsul, cativa dintre noi nu se vor mai gandit sa plece din tara.

Merg la DoR Story Club ca sa citesc articole bune scrise de jurnalisti pe care nu-i avem inca in Romania. Si prima intalnire m-a facut sa ma intreb cateva lucruri esentiale despre ce inseamna jurnalism si mai ales despre cum functioneaza increderea in comunitatile online.

Am citit un articol/nearticol despre prabusirea unui avion si durerea celor ramasi in urma. Venind din facultatea de limbi si literaturi straine, unde mintile realiste nu au ce cauta si suspension of disbelief este conditia sine qua non a unei analize pertinente pe text, nu am enumerat printre problemele mele cu textul in chestiune dubiul asupra veridicitatii detaliilor enumerate de catre jurnalist. Scriitura de buna calitate imi garanta parca veridicitatea faptelor. Un om care scria atat de bine nu avea cum sa minta si oricum daca mintea nu era important ptr ca placerea si angajamentul erau fata de scriitura si nu fata de fapte.

Nu functioneaza la fel in blogosfera. Si evident nu ar trebui sa functioneze asa nici in jurnalism, insa un om ca mine, crescut intr-o tara unde traditia reportajului, a anchetei si a jurnalismului narativ fie s-a nascut si a murit inainte ca eu sa apreciez asa ceva, fie se zbate in siteuri de nisa, imposibil de gasit daca nu ai prieteni ziaristi, fie se zbate in lipsa de bugete, cum spuneam, un om care mine nu intelege altfel. Nu functioneaza asa in blogosfera insa.

Ne-am intors catre bloggeri ptr ca aveam nevoie de oameni in a caror scriitura sa avem incredere. “Because while the truncheon may be used in lieu of conversation, words will always retain their power. Words offer the means to meaning, and for those who will listen, the enunciation of truth” zice omul din V for Vendetta, o icoana care a a renascut in ultimii ani tocmai din lipsa. Din lipsa unui simbol credibil. “Pentru ca, desi poti folosi bastonul in loc de dialog, cuvintele nu-si vor pierde niciodata forta. Cuvintele sunt modul prin care ajungem la intelegere si, pentru cei care sunt dispusi sa asculte, modul in care adevarul se face auzit.”

Scriitura detine aceasta forta (am incercat sa redau dublele semnificatii din text prin traducere): de a ne face sa intelegem si sa ne intelegem, de a ne face auziti si ascultati. De aceea avem nevoie de un scriitor iconic. De un jurnalist iconic. Si cand nu i-am mai gasit in ziare, inlocuiti fiind de specia asta nociva denumita “analist”, i-am cautat in “the brave new world”. Pe Internet.

Bloggerii au crescut pentru ca aveam nevoie de cineva. Pentru ca aveam nevoie sa credem in scriitura cuiva. Increderea li s-a dat, in lipsa altui recipient, neconditionat si fara asteptari. Fara a li se cere sa practice rigorile veridicitatii, ale scriiturii frumoase, uneori nici macare ale gramaticii. Pentru ca era nevoie de o scriitura care sa tine piept bastonului si ziarele nu o mai furnizau.

Au trecut niste ani. Si va intreb pe voi, cei care mai cititi bloguri, am livrat pe promisiune? Ca oameni, ca scriitori, ca purtatori ai unui instrument mai puternic decat bastonul? Am livrat?

Mie mi se pare ca nu. Mie mi se pare ca stindardul atat de usor predat acestei noi generatii menita sa umple un gol si sa inlocuiasca o generatie de ingeri cazuti, cei care facusera un evz cum trebuie, o romanie libera cum ne-o doream, un cotidianul cum nu ne asteptam, ramane inca ridicat la jumatate. Pentru ca e greu sa acorzi incredere atunci cand incepi sa aplici niste minime standarde. Increderea vine din consecventa, din perserevrenta, din puterea de a spune numai cum stii ca trebuie sa spui, din “lipsa de umanitate” – adica din refuzul acceptarii publice a uneor nevoie, probleme, neplaceri care se te impiedice de a spune ce trebuie sa spui. E greu sa fii icoana. Si cei care o cer nu stiu nimic despre asta. Dar cineva trebuie sa isi asume povara increderii celorlalti. Si atat.

N-am un cuvant echivalent in romaneste. Urban dictionary defineste mojo asa: “1. Self-confidence, self-assuredness as in basis for belief in ones self in a situation esp. in context of contest or display of skill such as sexual advances or going into battle. 2. Good luck fetish / charm to bolster confidence.3. ability to bounce back from a debilitating trauma and negative attitude”.

Ce stiu sigur este ca daca ai mojo e de bine si daca nu ai mojo este neplacut rau de tot. Cel mai neplacut insa este cand ai mojo si ti-l pierzi datorita unui eveniment neasteptat care iti contrazice convingerile personale despre tine.

Iaca un exemplu: am o prietena din copilarie absolut senzationala; fata frumoasa, desteapta, cu tupeu, cu suficiente cunostinte despre masini si cocktailuri ca sa bage sub masa orice barbat, scolita, din familie buna. Fata asta a trecut prin viata o printesa, iubita de multi barbati si mereu in cautarea unuia care sa o merite. La un moment-dat l-a si gasit, s-a mutat cu el si au trait fericit pana la adanci batraneti adica cam 4 ani. Dupa care baiatul asta, fara niciun motiv aparent, s-a plictisit de fata asta faina si s-a hotarat sa ii spuna sa isi ia talapsita pentru ca intre ei nu mai merge. Si fata asta atat de plina de vibratie pana acum s-a transformat intr-o fiinta timida, timorata si nesigura, fara convingerea opiniilor sale, dubios de suspectibila la a fi “abuzata” mental de tot felul de indivizi neplacuti. Fata si-a pierdut mojoul. Incapabila sa inteleaga de ce un om ca ea a fost tratat asa de un barbat care parea sa ii fie egal, s-a inmuiat complet si acum graviteaza in jurul unui borcan de regrete si intrebari.

Va mai dau un exemplu: un politician scolit pe afara, vine in Romania si este atras in partidul de guvernamant ptr ca avea toate coordonatele unui castigator: o familie frumoasa, experienta unei lumi politice ideale, scoala, prieteni puternici in afara. In partid insa da peste “vechea garda” – oameni carora discutiile de bun simt si argumentele prezentate cu diplomatie nu le fac placere, oameni care ies pe postul de TV ca sa injurieze si sa arunce cu noroi. Si de cateva ori intra si el in vizorul noroiului si primeste cateva palme destul de publice peste obraz. Cativa ani mai tarziu omul devine un orator ezitant, un om fara opinie si voce, incapabil sa mai spuna ceva care sa rezoneze cu alegatorii, se zbate intr-o zona a penibilului asteptand sa fie salvat. Omul si-a pierdut mojoul.

Si va mai dau un exemplu: o mare companie de device-uri mobile, numarul 1 in lume, cu o capitalizare de vis si un viitor exceptional. Intuieste ca viitorul in domeniu vine din touchscreen smartphones si testeaza o varianta. Varianta este, ca orice beta, mai butucanoasa, mai inceata si, din nefericire, echipata cu un OS care nu o ajuta. Varianta se dovedeste in scurt timp un esec la consumatori iar compania incepe sa scoata pe banda rulanta versiuni tot mai proaste, insista sa faca parteneriate cu furnizori tot mai prost alesi, refuza sa inteleaga ca solutia este “staring them in the face” si se afunda tot mai adanc in mlastina desuetului. Memoria primului beta esuat ii apasa atat de tare actiunile ulterioare incat compania intra in completa degringolada. Compania si-a pierdut mojo-ul.

Pierderea asta de mojo afecteaza pe oricine, oameni obisnuiti, leaderi, scriitori etc. Insa un lucru e bine de stiut despre pierderea mojoului: nu reflecta actiunile altora ci numai pe ale noastre. NU e vina baiatului confuz, a colegilor de partid grobieni si a consumatorilor care nu vor sa dea o sansa, ca noi ne pierdem mojoul. Inabilitatea unui om sa se comita la alt om, proasta educatie politica si personala a unui grup, lipsa de intelegere intr-o relatie comerciala nu reflecta potentialul celor urmariti de aceste esecuri. Ele sunt doar indicatori ai unei stari de fapt care ii priveste pe baiatul ala, pe colegii de partid si piata de mobile. Ptr cel afectat inseamna un singur lucru: nevoia de a te analiza si a lua o decizie si a merge mai departe.

E traumatizant sa iti pierzi mojoul ptr ca te transformi intr-o umbra a persoanei care erai. Si cel mai important lucru in momentul in care ti-ai dat seama ca esti in situatia asta este sa te zbati ca un apucat sa-ti recastigi entuziasmul. Fara el, nu ai nicio sansa.

Stau si ma gandesc la chestia asta de cand a aparut FB si de cand schimbarile de “relationship status” succesive faceau deliciul celor cu apetenta pentru practical jokes. Nu intelegeam atunci si nu inteleg nici acum de ce e nevoie sa pui un relationship status, insa am evoluat de la nevoia de a ma gandi la cum imi marchez “relationship status” pe FB la intelegerea ca nu e nevoie sa te gandesti la asa ceva.

E simplu, FB este UN SITE pe internet. N-are nicio relatie practica sau filosofica cu viata niciunuia dintre noi. Nu e o religie asumata sau o constrangere institutionala impusa de apartenenta la un stat.

Constitutia ma obliga sa stabilesc in ce fel de relatie sunt cu partenerul meu? Nu. Dar daca vreau sa reglementez anumite aspecte legate de coabitarea cu acesta, aspecte care influenteaza cat impozit platesc, ce inlesniri am – chestiuni legate intrinsec de existenta unui stat, tb sa am in vedere niste chestiuni legate de coabitare.

Religia ma obliga sa imi asum o legatura cu un alt om? Depinde de religie, in general da, si ptr cei credinciosi este un legamant asumat si care, macar prin vechime si prin greutatea traditiei din spate, trebuie sa aiba ceva insemnatate.

Dar Facebook? Serios, Facebook? Un site aparut in urma cu cativa ani, condus de un tanar antreprenor cu serioase probleme de natura etica si filosofica (da, eu cred ca Zuckerberg interpreteaza cel putin dubios si ideea de copyright si cea de privacy), ce legatura poate sa aiba acest site cu viata mea? De ce sa simt presiunea nevoii de a-mi analiza si afisa relationship status? Inteleg constringerile antropologice din spate: suntem animale sociale, ne e urat singuri, relationship status e un indicator – ca esti cu cineva, ca esti in cautarea cuiva, ca suferi dupa cineva. Ma gandesc insa ca, si aici subliniez ca poate tine si de epoca post-30 in care ma gasesc, un relationship status e un mod cel putin trivial de a-ti asuma o legatura cu o alta persoana.

Simbolistica e peste tot in jurul nostru. De-aia purtam verighete, ne facem bratari ale prieteniei, ne dam cadouri, scriem in jurnale, ne postam melodii pe bloguri, ne scriem poezii, ne taiem suvite de par si ne tatuam nume pe antebrat. E prea devreme, cred, ca in panoplia de gesturi simbolice sa includem si “schimbarea statusului pe Facebook”. Un barbat frumos si talentat zicea ca singuratatea e starea naturala a omului si sa gasesti pe cineva cu care sa poti construi ceva e magie. Mi se pare trist ca dintre toate gesturile care ne sunt la indemana ca sa sarbatoresti magia unei intalniri cu The One, am inceput sa folosim si “relationship status” pe Facebook.

Sunt intrebari standard care ma scot din minti. Ce faci de 1 mai? Ce faci in concediu? Te-ai maritat? Ce faci de Revelion?  In fiecare an, undeva prin noiembrie, incepe stresul: ce facem de Revelion ca sa nu fim tristi si patetici la trecerea dintre ani. Asa ca m-am bucurat nespus (va rog simtiti sarcasmul din propozitie) cand Doru mi-a dat tag (nu din articol ci pe FB, asa, ca sa nu imi faca trafic :PPP ca pedeapsa ptr ca nu il urmaresc. Doru, esti nr 13 om urmarit acum) sa scriu despre Revelion. El scrie aici despre provocare.

Asadar, gasiti mai jos patru propuneri de Revelion de la un hater 🙂

a. Revelion in tara

1. Mergeti acasa la mama si la tata si tineti-va dupa ei la un chef cu prietenii lor. Dupa primele cateva ore de jena cauzate de intrebarile standard [tu de ce nu te-ai dus cu prietenii? tu nu te-ai maritat inca? oare cand o sa faci si un copil? stiai ca fosta ta colega din generala are al 4lea copil? ai casa? dar masina ai? ce masina ai? cat ai salariu?] o sa vedeti ca e foarte bine ptr ca mancarea e buna, camera cu televizorul are HBO care, slava Domnului, nu are program special de Revelion, poti inchide usa si poti dormita pana cand vine momentul ciocnitului de pahare si apoi poti sa te retragi fara jena acasa zicand ca te doare capul de la sampanie si sa dormi linistit ptr un 1 ianuarie fresh si happy.

2.  Revelion la tine acasa: de ceva vreme mi se pare cea mai buna optiune, daca cumva nu ai prieteni organizati care si-au facut planurile de prin August si te-au inclus si pe tine ptr ca stiu ca esti fara speranta cand vine vorba de planificat plecari de Revelion. Secretul unui Revelion la tine este sa eliberezi cam toate camerele de orice poate fi rupt, spart sau pierdut, sa cumperi multe pahare  si farfurii de plastic si sa transmiti tuturor ca tu nu faci mancare si sa vina “fetele” pregatite sa gateasca. In final, e misto de tot ptr ca se face mancare adhoc si ptr multe persoane, si asta de obicei iese ff buna, toata lumea se uita la filme la proiector si dimineata nu trebuie sa speli nimic ptr ca tot ce e de plastic poate fi aruncat.

b. Revelion in strainatate

1. Londra – e un oras bun pentru orice, si la fel de bun si pentru Revelion. Nu e frig pe strada ptr ca la Londra iarna e ca primavara, strazile sunt pline de oameni veseli care iubesc pe oricine, daca nu ai chef sa cauti un loc la restaurant poti manca de la standurile mobile din Leicester Square iar luminile de la The Eye, Oxford Street sau de langa Buckingham Palace sunt incredibile.

2. Budapesta dar numai aici, la Lanchid 19, si va spun de ce: ptr ca Budapesta e aproape, poti merge cu masina pana acolo si te scutesti de stresul avionului (plecam cu 2 ore inainte, ajungem prea repede si pierdem vremea, plecam cu 1 ora inainte si acolo e aglomeratie si ne stresam, se inzapezeste si nu mai plecam, intarziere din cauza de gheata pe aripi, furtuna de zapada etc], si, odata ajuns, daca nu esti in dispozitia de a umbla prin Budapesta – care e faina exact ca Viena de Craciun, poti sta in camera si sa te simti ca intr-un film cu Cary Grant. Plus, la intoarcere te poti opri la Hateg sa iti cumperi virsli 🙂

[imaginea mea favorita]

 

 

E cam complicat sa scriu postul asta ptr ca el contine si trimiteri la o banca comerciala care nu este cea pe care o laudam acum ceva vreme. Problema e ca subiectul despre care vreau sa vorbesc are mare importanta si prezenta bancii este oarecum …tangentiala :). Asa ca here goes …

Acum ceva vreme parintii mei au fost implicati intr-un accident stupid legat de o centrala care nu functiona bine si de niste termopane care functionau foarte bine. Eu locuiesc la 500 km distanta deci, pana am ajuns la ei, erau deja in spital, constienti si okay. Cei care i-au gasit au stiut sa faca ceea ce eu nu as stii nici pentru mine, sa le acorde primul ajutor in asteptarea salvarii.

Si de fiecare data cand ma gandesc la asta ma mai gandesc, egoist, si la o scena dintr-unul dintre filmele mele favorite “Frankie and Johnny“, cand Frankie, femeie singura, convinsa ca isi poate duce viata asa, fara ajutor, se ineaca mancand ceva ce gasise in frigider si trebuie sa isi aplice singura o manevra Heimlich (stiti voi, aia care ne face sa radem la scenele de restaurant din filme). Nici asta nu as stii sa fac daca mi s-ar intampla ceva in timp ce sunt singura acasa.

Si dintr-o data imi dau seama ca in fata nevoii de a acorda prim ajutor sunt … neajutorata. Stiu vag de la scoala ca oamenii cu rupturi de coloana nu trebuie miscati, ca pe artere pui garou deasupra taieturii si pe vene sub taietura (oare e corect?), ca oamenii respira mai usor intorsi pe o parte (asta stiu din filme). Am invatat acum ceva vreme sa nu sun la 991 ci la 112 si uneori ma intreb daca atunci cand vad oameni prabusiti pe strada ar trebui sa ajut sau sa trec indiferenta ptr ca “sunt niste betivi ordinari” [nu? asta e cliseul?]

Asa ca o sa stau si o sa ma uit pe siteul asta http://lectiadeprimajutor.ro/. Conteaza ca SMURD e acolo si nu conteaza atat de mult de la cine au primit finantare sa faca acest proiect. Important este ca m-au facut sa ma gandesc ca nu ma pot descurca fara putin training in anumite situatii, ca am sunat pe mama sa o rog sa vorbeasca despre proiect la lectia ei de dirigentie si sa ii invete pe copii cum sa ajute.

Multumesc Dragos ca mi-ai atras atentia 🙂

Sunt o multime de lucruri pe care le pierd pe masura ce Internetul devine o bucata tot mai importanta din viata mea. Sentimentul acela extraordinar cand citesti o care mare si buna si ajungi la ultimele pagini si simti greutatea bucatii pe care ai citit-o apasandu-ti mana stanga in timp ce in dreapta ultimele file par mici si infricosate intre degete. Momentele – si am mai scris despre asta, cand spui “am terminat asta” si iti trebuie un minut ca sa raspunzi la intrebarea “okay, acum ce sa mai fac?”. Momentele cand nu ai semnal sau nu ai acces la retea si trebuie sa te opresti pe drum si sa intrebi ceva… “ma scuzati, pe unde gasesc si eu un restaurant cu ceva de mancare la ora asta? Pai de acolo vin. Era inchis. Eeeei, lasati ca ma descurc eu pana la Braila, nu se moare de foame in masina…”

Dintre cele mai importante uitasem de unul si mi-am amintit cand am gasit poza asta pe www.informationisbeautiful.com.

Programul lui Benjamin Franklin, dupa cate se pare un om organizat si cu capul pe umeri desi cu oarece inclinatii ezoterice putin exagerate pentru gustul meu, se potriveste perfect pe ideea mea de program ideal cu cateva modificari minore pe care le-am aranjat in imaginea de mai jos.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dupa cum bine vedeti  diferentele sunt minore: eu ma trezesc mai tarziu (asta in ciuda faptului ca am o reputatie de very early bird), mananc mai pe fuga si imi petrec mai putin timp cu planificarea zilei mele.

Ce conteaza insa in imaginea asta este lipsa acelui ‘EXAMINATION OF THE DAY” – o chestiune esentiala pe care o mai faceam acum cativa ani insa pe care am abandonat-o complet sub avalansa de feeduri de cititi, tweeturi de dat, mesaje de raspuns. Trist e ca dintre toate lucrurile care conteaza in programul zilnic, pe langa breakfast (care, dupa cum vedeti lipseste si el) acest moment denumit de Franklin examination of the day este cel mai important. E momentul cand stai sa recapitulezi ce ai facut ca sa iti poti programa ce vei face, momentul in care iti remintesti lucrurile omise care iti permit sa faci o lista corecta pentru a doua zi dimineata si, mai ales, este momentul cand te intrebi, [poate nu ca Mr. Franklin care se intreba “have I done any good today?”] “sunt pe drumul cel bun?”.

Avem nevoie de un plan. Un plan care sa nu fie “sa-mi iau ghete nike” ci unul care sa spuna “anul viitor pe vremea asta …” sau “in trei ani de aici incolo …”. Si examination of the day ar trebui sa fie momentul cand iti reamintesti ce ti-ai propus si te gandesti unde esti cu planul asta.

Acest post este format din toate tweeturile pe care nu le-am putut trimite in ultimele doua -trei zile pentru ca eram la volanul Rechinului. ce e interesant este ca le-am planificat pe toate [fara gluma, pe absolut toate] ceea ce ma face sa cred ca gandesc in tweeturi si asta nu e bine. Concizia ajuta dar nu intotdeauna.

am pornit catre #Brasov, stie cineva cat fac de la #cluj

merci #tecomm #cluj, a fost foarte fain

cine imi trimite si mie o fotografie cu #cluj vazut noaptea de la prima curba de pe Feleac? am uitat aparatul acasa

sunt o vaca. #cluj e superb, lumina e perfecta si eu mi-am uitat aparatul acasa (asta l-am dat)

am probleme cu #nagivator de la #googleRO, nu-mi gaseste GPS-ul. solutii?

daca plecam maine mai prindeam si Salina Turda deschisa. echipa #dinRomania mai stiti la cat se inchide?

@dorupanaitescu e okay daca fac cheile turzii pe intuneric? #dinRomania

#medias e superb. n-am aparat. sunt o vaca.

#medias in centru e ca un fel de Viena mai mica. imi lipseste o cofetarie buna. idei, gasca #dinRomania?

@chinezu e mai lung drumul fara tine. Parca nu mai ajung la Agnita

bine ca e noapte si nu ma pot opri la #sincaveche. poate ma intorc maine? a fost cineva?

super viraje pe drumul catre Agnita si plin de locatii istorice de vizitat. musai sa ma intorc maine pe lumina

sunt o vaca. o mare mare vaca. n-am aparat si e luna plina si e superb intre Agnita si Poiana Marului.

AM VAZUT UN URS!!!!!!!!!!!!!!!

trebuie sa dau #peblog ca AM VAZUT UN URS in mijlocul soselei. URAAAAAA

@dorupanaitescu AM VAZUT UN URS

nu-mi revin ca am vazut un urs. ma rog, am vazut si o vulpe dar nu mai conteaza 🙂

@zoso, desigur facem cum vrei tu cand vrei tu

in #zarnesti nu este niciun semn de circulatie functional

ce frumos se vede cetatea Rasnovului noaptea

gata, am ajuns la destinatie. noapte buna 🙂

………

neatza cum se cuvine: va urez ceai negru bun sau cafea cu lapte sanatoasa, doua croissante proaspete si mirosul de omleta care se prepara (si pe asta l-am dat)