— On Comms Design. From London

Archive
Blog

Daca esti “in blogosfera” ti se pare ca faci parte dintr-o chestie geniala si te tot miri ca oamenii din jur nu inteleg. In ultima vreme am mai iesiti din blogosfera, am mai cunoscut alti oameni, unii ziaristi, unii finantisti, unii antreprenori get beget (nu bloggeri care fac bani din blog :)) si, spre uimirea, mea din afara lucrurile nu se vad chiar asa, ca sa nu zic ca nu se vad deloc asa ba din contra, mai toti privesc INCA blogosfera ca pe un fenomen marginal, neprofesionist si lipsit de consistenta de orice fel.

Greu de crezut nu? Ptr ca noi suntem toti IN blogosfera, mergem toti la aceleasi petreceri, ne citim intre noi.

Si in contextul asta mi-a placut mereu Roblogfest ptr ca la fiecare decernare de premii am mai adaugat in Reader cateva bloguri noi si bune. De fiecare data am aflat ca mai sunt oameni care scriu bine din alte orase, oameni pasionati de chestii care nu tin de marketing si de social media, oameni care scriu bloguri despre ce se intampla in lume si nu IN blogosfera.

Un mare Bravo! ptr Orange ca au decis sa sponsorizeze Roblogfest intr-un an in care bugetele se aproba de la luna la luna. Idem BitDefender.

In mare Respect! ptr Novac ptr ca insista sa tina concursul asta intr-o atmosfera blogosferica ce se altereaza de la an la an.

Mi-ar fi placut ca anul asta sa fie pe lista de castigatori si un blog pe care sa nu il stiu deja. Ce sa inteleg din faptul ca nu este niciunul? Ca eu citesc pe toata lumea? Va spun de pe acuma ca nu e cazul. Ca numai blogosfera aia cunoscuta mai produce continut de calitate? Dubios, nu? Ca nu mai scrie lumea bloguri din cauza de Facebook si Tumblr si Pinterest? Ca nu sunt bani deci nu mai scrie nimeni?

{imagine de la}

LATER UPDATE: Novac imi da o solutie la cele de mai sus “Si daca scotociti printre participanti si castigatori, chiar o sa gasiti bloguri de calitate scrise de oameni care in viata de zi cu zi nu prea se bat cu pumnul in piept ca ei sunt cei mai si cei mai. Pentru ca poate nu au timp. :-)” – o sa ma bag la scotocit πŸ™‚

 

Merg la DoR Story Club ca sa citesc articole bune scrise de jurnalisti pe care nu-i avem inca in Romania. Si prima intalnire m-a facut sa ma intreb cateva lucruri esentiale despre ce inseamna jurnalism si mai ales despre cum functioneaza increderea in comunitatile online.

Am citit un articol/nearticol despre prabusirea unui avion si durerea celor ramasi in urma. Venind din facultatea de limbi si literaturi straine, unde mintile realiste nu au ce cauta si suspension of disbelief este conditia sine qua non a unei analize pertinente pe text, nu am enumerat printre problemele mele cu textul in chestiune dubiul asupra veridicitatii detaliilor enumerate de catre jurnalist. Scriitura de buna calitate imi garanta parca veridicitatea faptelor. Un om care scria atat de bine nu avea cum sa minta si oricum daca mintea nu era important ptr ca placerea si angajamentul erau fata de scriitura si nu fata de fapte.

Nu functioneaza la fel in blogosfera. Si evident nu ar trebui sa functioneze asa nici in jurnalism, insa un om ca mine, crescut intr-o tara unde traditia reportajului, a anchetei si a jurnalismului narativ fie s-a nascut si a murit inainte ca eu sa apreciez asa ceva, fie se zbate in siteuri de nisa, imposibil de gasit daca nu ai prieteni ziaristi, fie se zbate in lipsa de bugete, cum spuneam, un om care mine nu intelege altfel. Nu functioneaza asa in blogosfera insa.

Ne-am intors catre bloggeri ptr ca aveam nevoie de oameni in a caror scriitura sa avem incredere. “Because while the truncheon may be used in lieu of conversation, words will always retain their power. Words offer the means to meaning, and for those who will listen, the enunciation of truth” zice omul din V for Vendetta, o icoana care a a renascut in ultimii ani tocmai din lipsa. Din lipsa unui simbol credibil. “Pentru ca, desi poti folosi bastonul in loc de dialog, cuvintele nu-si vor pierde niciodata forta. Cuvintele sunt modul prin care ajungem la intelegere si, pentru cei care sunt dispusi sa asculte, modul in care adevarul se face auzit.”

Scriitura detine aceasta forta (am incercat sa redau dublele semnificatii din text prin traducere): de a ne face sa intelegem si sa ne intelegem, de a ne face auziti si ascultati. De aceea avem nevoie de un scriitor iconic. De un jurnalist iconic. Si cand nu i-am mai gasit in ziare, inlocuiti fiind de specia asta nociva denumita “analist”, i-am cautat in “the brave new world”. Pe Internet.

Bloggerii au crescut pentru ca aveam nevoie de cineva. Pentru ca aveam nevoie sa credem in scriitura cuiva. Increderea li s-a dat, in lipsa altui recipient, neconditionat si fara asteptari. Fara a li se cere sa practice rigorile veridicitatii, ale scriiturii frumoase, uneori nici macare ale gramaticii. Pentru ca era nevoie de o scriitura care sa tine piept bastonului si ziarele nu o mai furnizau.

Au trecut niste ani. Si va intreb pe voi, cei care mai cititi bloguri, am livrat pe promisiune? Ca oameni, ca scriitori, ca purtatori ai unui instrument mai puternic decat bastonul? Am livrat?

Mie mi se pare ca nu. Mie mi se pare ca stindardul atat de usor predat acestei noi generatii menita sa umple un gol si sa inlocuiasca o generatie de ingeri cazuti, cei care facusera un evz cum trebuie, o romanie libera cum ne-o doream, un cotidianul cum nu ne asteptam, ramane inca ridicat la jumatate. Pentru ca e greu sa acorzi incredere atunci cand incepi sa aplici niste minime standarde. Increderea vine din consecventa, din perserevrenta, din puterea de a spune numai cum stii ca trebuie sa spui, din “lipsa de umanitate” – adica din refuzul acceptarii publice a uneor nevoie, probleme, neplaceri care se te impiedice de a spune ce trebuie sa spui. E greu sa fii icoana. Si cei care o cer nu stiu nimic despre asta. Dar cineva trebuie sa isi asume povara increderii celorlalti. Si atat.

Am fost ieri seara la #beertweetmeet si am suferit un “generation shock” ptr ca in afara de Chinezu si Dan si BTO nu cunosteam pe nimeni. Mi-am dat seama atunci ca e o noua generatie out there si ca in curand va trebui sa ne updatam blog rollurile si rss feedurile cu adrese noi.

O noua generatie de bloggeri inseamna pentru oamenii de marketing ca, odata terminat efortul de a-i cunoaste si intelege pe “cei vechi”, vor trebui sa treaca din nou prin procesul de updatare a listelor lor de “influentatori”. Asta va insemna sper mai putine strangeri de inima si mai putine atitudini de respingere pentru ca, daca am invatat ceva in ultimii 4 ani, este ca blogosfera este o media viabila care poate aduce contributii reale la orice plan de comunicare.

Am apucat si eu sa vorbesc cu cativa oameni din “noul val” si mi s-a parut interesant ca tematicile nu s-au schimbat chiar atat de mult. Era o vreme in care Zoso, Arhi, Piticu si Bobby se luptau cu morile de vant incercand sa demonstreze ca blogul este un echivalent demn de luat in seama al editorialului scris de un reputat jurnalist. La primele Web Cluburi organizate de Cristi Manafu, bloggerii erau copiii nebuni, cei care intelegeau puterea intrinseca a internetului si a platformelor de blogging si incercau sa ii convinga si pe oamenii din companii de acest potential.La fel simte si noua generatie: toata lumea este convinsa ca fac ceva extraordinar si ca atentia tuturor ar trebui sa fie indreptata acolo.

Am mai regasit insa si acelasi conflict intre “culturi” de pe urma caruia au suferit si “cei vechi” acum ceva ani, pe de o parte blogosfera, convinsa ca nu trebuie sa lucreze dupa procesele corporatiste pentru ca “e evident” ca trebuie inclusa in planuri, si pe de alta parte comunitatea de marketing, tinuta de rigorile raportarilor si ale KPI-lor, o comunitate care lucreaza exclusiv cu cifre si cu certitudini.

Vorbind cu Serban de la ptm.ro (salut Serban!) i-am propus un experiment. Ptr ca el nu ma cunostea, nu i-am povestit nimic despre ce fac si i-am cerut sa imi imprumute 5 milioane de lei vechi asa, pe promisiunea ca sunt fata de incredere, il stiu pe Chinezu, deci nu se risca. Serban a facut rost de 5 milioane si mi i-a indesat in mana victorios, tot un zambet. N-a mai fost asa de vesel insa cand i-am spus ca mai vorbim peste doua zile si probabil ii returnez banii atunci, dar sa aiba incredere ca sunt fata buna.

Cam cum s-a simtit Serban, vaduvit de 5 milioane, fara sa aiba garantia ca eu chiar sunt fata buna, se simt de multe ori si advertiserii confruntati cu noile valuri de intrari in blogosfera. Oamenii sunt obisnuiti cu cifre si cu validari oferite de masuratori pre si post campanii. Se lucreaza, pentru marile branduri, cu date demografice, psihografice si de stil de viata extrem de detaliate iar performanta este masurata precis, in cifre clare si reci. Serban imi promitea, asa cum au facut-o la un moment dat Catavencii, ca cititorii lui sunt mai destepti. Din asta eu ar fi trebuit sa concluzionez ca prin blogul lui vorbesc cu o nisa, destul de tanara insa cu potential de crestere frumos pentru ca, nu?, oamenii destepti la un moment-dat fac si bani, si care va intelege proiecte mai speciale pentru ca nu sunt mainstream. Probabil pentru asa ar fi trebuit sa platesc si un cost “premium”.

Aici mi se pare ca re-jucam o sceneta pe care am vazut-o jucata acum 4-5 ani. Lipsa de date nu poate fi justificata de “afinitate” sau de observatii calitative asupra rezultatelor sau potentialului. Monetizarea sau parteneriatele in marketing nu se fac pe ochi frumosi si cititori “mai” inteligenti. Inteligenta se masoara subiectiv, vanzarile se masoara obiectiv iar in perioada in care traim, cu o economie sub potential, cifrele si nu impresiile (a nu se intelege afisarile) conteaza.

Sper sa nu trebuiasca sa reeditam “trecerea prin furcile caudine” care a fost validarea blogosferei in 2006-2007 si cu noua generatie. Sper ca in “confruntarea” dintre cele doua comunitati, ambele sa ajunga la o concluzie care sa profesionalizeze comunicarea si marketingul.Eu l-am trecut pe Serban in Reader πŸ™‚

Imagine de aici

Imi iubesc cu pasiune blogul. Sincer. Majoritatea oamenilor listeaza printre prioritatile de viata familia, santatea, calatorii, realizari diverse si isi seteaza obiective in functie de acestea. Eu am pe lista de prioritati si blogul, mereu, in asa masura incat de fiecare data cand m-am angajat undeva am ridica problema “independentei” blogului meu ca deal-breaker.

In ultima vreme insa il neglijez in mod nejustificat si absurd. Si stiu ca fac asta si pe masura ce ma indepartez de el analizez cum genul asta de indepartare se simte aproape ca instrainarea de iubirea vietii tale.

Incepe totul cu amanari. Stii ca ai ceva de scris insa il pui in draft. O sa il finalizezi mai tarziu ca doar nu te alearga nimeni. Pe masura ce trece timpul se strang drafturile. Nu te deranjeaza pentru ca stii ca tu ai in plan sa scrii pe blog. Nu e nimic in neregula ca nu se intampla asta pentru ca tu te gandesti activ la blog. Iti faci notite pe telefon. Iti trimiti mailuri cu subiecte interesante pe care le arhivezi dupa o vreme in Inbox cu denumirea de “to write”. Faci toate promisiunile necesare sa para ca relatia ta cu blogul e ok.

In fiecare zi intervine ceva mic si urgent si amani. Nimic din ce intervine nu e suficient de important insa parca te roade ideea sa le lasi neterminate asa ca amani posturile pe mai incolo. Iti spui mereu ca blogul nu pleaca niciunde. La urma urmei e al tau, sunteti atat de potriviti incat nu ar avea cum sa dispara din viata ta.

Dupa o vreme iti dai seama ca ai inceput sa notezi o multime de ganduri prin alte locuri, platforme de microblogging sau socializare. Cand ai ceva misto preferi sa “descarci” repede pe Twitter sau in alta parte. E mai simplu, mai rapid, satisfactia e mai mare ca ai feedback imediat. Te gandesti uneori ca micro gandurile astea nu fac decat sa te injumatateasca. Ramai, cu fiecare panseu aruncat in 140 de caractere sau pe cateva likeuri, un om mai mic. Nu mai e ca pe blog cand simteai ca poti misca munti cu scriitura ta. Dupa fiecare post erai mandru. Microbloggingul e confortabil. Dupa o vreme nici macar nu te mai stresezi sa te gandesti la ce dai, pui RT sau Share.

Pe toata perioada asta te amagesti cu cateva iluzii. 1. Ca tu nu faci nimic gresit ptr ca toate planurile tale au legatura cu blogul. Scrii pe Twitter ca sa nu uiti ce tb sa analizezi in detaliu pe blog. Oricum tu ti-ai propus sa scrii tot timpul numai pe blog. Toate notitele sunt pentru blog. Nimic nu e la fel de important cum e blogul chiar daca mai dai ceva si pe Twitter si o faci de 10-20 de ori pe zi. 2. Ca blogul va fi mereu acolo, ca nu se schimba nimic ptr ca timpul nu conteaza pentru blog. 3. Si ca tu esti mereu aceeasi persoana si cand te vei aduna sa deschizi folderul de drafts cuvintele o sa curga de la sine.

Intr-un final te asezi in fata computerului si te uiti la ce e de scris. Iti dai seama ca ai uitat la ce te gandeai cand ai spus asta, ca nu mai conteaza pentru tine sau ca nu te mai intereseaza. Plus ca te streseaza confruntarea cu posturile trecute, scrise mai bine. Parca blogul iti reproseaza ca erai un om mai okay, ca era o vreme cand consistenta era o valoare pentru tine. Te enervezi ca faci ce faci cu tweets si status-uri si dai vina pe blog. Ce tehnologie invechita, lumea se schimba, tu te-ai schimbat!

…..

Cum credeti ca se termina de obicei? πŸ™‚

….

Eu am trecut de vreo cateva ori prin crize de genul asta. Insa la blog nu am renuntat niciodata πŸ™‚

Multumesc Ioana Budeanu ptr fotografie

 

 

In weekendul care a trecut am predat un curs de social media la Maastricht Institute of Management. Pretty standard stuff, cum ar zice englezul. Masteranzi cu nivel diferit de experienta in online, cativa care nu auzisera de conceptul de blog, unii care cunoasteau detalii specfice despre penetrarea broadbandului in Romania (e adevarat ca am trecut pe locul 2 in lume? ar fi genial).

La final am primit o intrebare pe care o macin si eu de ceva vreme, de cand am inceput sa bat apa in piua cu sisteme de monitorizare platite pentru social media si cu nevoia de a lega mai puternic rezultatele din social media de obiectivele de business. Un participant din primele randuri mi-a marturisit ca in compania in care lucreaza se promoveaza activ implicarea in social media insa el nu vede si nu poate evalua obiectiv niciun fel de rezultate din toate aceste activitati. Intrebarea lui era simpla, cum stie daca ce face compania lui pe social media are vreun efect.

I-am raspuns cu o intrebare “care au fost obiectivele voastre cand ati inceput campaniile in social media?”. Raspunsul a fost standard “nu stiu exact, probabil am vrut sa facem social media pentru new business, notorietate…”. Genul asta de discutie este probabil cea pe care o avem in cele mai multe cazuri cu clientii. Raspunsul standard la cererea de obiective este unul generic, vrem si noi, ptr notorietate, pentru conversatie, finalmente pentru bani. Aceste lucruri sunt obiective pentru ABSOLUT ORICE. Indiferent de canalul de comunicare ales vei atinge oarece notorietate, vei face oarece conversatie, vei obtine ceva leaduri si vrei sa vanzi in final. Dar obiectivele, pentru a fi masurabile, trebuie sa fie specifice.

Asa ca va propun un exercitiu simplu de stabilire a obiectivelor voastre in campanii social media. Incepeti cu cateva intrebari simple:

1. Ce urmaresc in social media, care este scopul meu major?

2. Cat de pregatit este produsul sau serviciul meu pentru a fi promovat online si, mai mult, in social media?

3. Cat de prezenti sunt clientii mei core sau loiali in aceste medii?

Dupa ce ati raspuns cat mai detaliat la aceste intrebari veti putea o avea o imagine mai clara asupra urmatoarelor aspecte:

– cum veti evalua succesul in social media/online. Pentru ca stabilind exact ce urmariti sa obtineti, puteti sa stabiliti si KPI clari si chiar numerici. Evident ca este de dorit ca atunci ca enuntati un obiectiv sa puneti si o cifra inaintea lui. Obiectivele voastre ar trebui sa fie enumerate cam asa: “cresterea notorietatii in online cu x procente” – pentru asta va trebui sa faceti un studiu initial ptr a stabili o valoare de plecare. Sau “generarea de x intrebari specifice despre produsul nostru/zi pe pagina de FB” “x numar de comentarii de tip intrebare pe blog” “articolul principal sharuit de x ori pe wallurile prietenilor din FB” “atragerea a cel putin x persoane intr-o conversatie despre subiectul 1” etc

– daca si unde trebuie sa incepeti cu campaniile de social media; este posibil ca, raspunzand la intrebarile de mai sus, sa ajungeti la concluzia ca nu are rost sa intrati in social media sau nu acum sau nu pe toate canalele. Atentie, investitia de timp si resurse trebuie sa fie proportionala cu obiectivele setate. Nu are rost sa irositi resurse proiectv, in ideea ca “sigur o sa ne ajute mai incolo asa ca e bine sa incepem in forta acum”. Incepeti masurat si numai acolo unde va puteti atinge obiectivele. La urma urmei si voi si campania veti fi evaluati la finalul anului fiscal de catre un CEO care urmareste rezultate chiar daca sustine si nevoia de a experimenta.

– cum si cu ce subiecte puteti capta atentia publicului vostru daca acesta este online. Un important lingvist spunea ca orice combinatie absurda de cuvinte pusa intr-un context potrivit se poate umple de semnificatii. La fel probabil ca orice produs/serviciu isi gaseste un subiect de discutat in social media. Intrebarea este daca acesta e de interes pentru clientii sai si mai ales daca acesta DUCE LA CONVERSII. Si, evident, informatia de tip “duh” – daca oamenii care ne cumpara stau pe net si decid cumpararea folosind netul. Stiu ca in proportie de 80% deciziile de cumparare au si un moment de cerecetare online insa daca clientii tai nu au net sau nu au nevoie de validare digitala a deciziei lor de cumparare vei gasi mult mai greu un mod lucrativ de a lega activitatea online de obiectele de business.

Dupa ce ati lamurit aceste lucruri puteti face un plan de “atac” destul de coerent care stabileste un context clar pentru activitaile voastre, grandul de implicare la nivel de organizatie, resursele necesare, mesajele centrale, masuratori, bugete.

Stay tuned ca pregatesc un sample πŸ™‚

Nu stiu exact cate articole, predictii si analize am citit referitor la moartea printului, nu numai in Romania dar si in lume. Peste tot ziarele se inchid, se inchid redactii, se concediaza oameni sau se muta echipe la departamentul de online. Profesia de jurnalist este amenintata sau cel putin asa ni se tot repeta in tot felul de scenarii apocaliptice. In majoritatea vina este a Internetului, in destul de multe vina este a cititorului care vrea totul pe nimic, gratis, in cateva vina este a distributiei, in si mai putine vina este a managerilor, in cele mai recente de vina este fenomenul de “sell-out”, oamenii care stiau sa isi faca treaba, acum nu mai vor ptr ca nu mai fac bani si vor si ei o masina ca lumea la 40 de ani.

Contra-argumentele au fost exprimate mai mult sau mai putin pertinent in nenumarate randuri. Printre ele: presa s-a tabloidizat, oamenii consumatori de presa s-au trezit si nu mai vor sa dea banii pe prostii, de ce sa platim cand exista gratis, blogurile au inlocuit presa, onlineul inseamna presa etc etc.Β  Evident ca nu am reusit sa citesc TOATE opiniile pe aceasta tema insa am impresia ca exista inca acest subiect din doua motive: 1) opiniile exprimate pareau a veni mereu de la “parti interesate” recte bloggeri sau ziaristi si 2) nu avem un studiu de caz de succes care sa demonstreze fara putinta de tagada ca una dintre parti are dreptate.

Saptamana trecuta insa am devenit chiar eu un studiu de caz si iata cum. Va prezint mai jos achizitiile mele one-time, adica la o strigare, pe un singur bon, in imaginea de mai jos. Enumar si titlurile: Esquire UK, Esquire Ro, Monocle, Wallpaper, Harvard Business Review, The Economist, Bloomberg Business Week, FT [lipseste din imagine DOR#6 pe care l-am dat cu imprumut dupa ce l-am citit]. M-au costat bine peste 150 euro. Nu am clipit cand am trecut cardul personal prin POS. Pentru ca atunci cand stii pe ce dai banul, nu ai strangeri de inima.

 

 

 

 

 

 

 

Si atunci, va intreb de ce presa asta imi scoate mie 150 + de euro din buzunar si la noi nu da nimeni nici 5 Ron pe ceva [in afara de cele pe care am dat eu][? Stiu ca o sa sara multa lumea cu argumentul “ptr ca la noi nu se scrie nimic ca lumea”. Realitatea este ca acest argument este valabil in cam 80% din cazuri. Avem o comunitate de ziaristi care cuprinde si oameni educati la scoala BBC, oameni care au descoperit cazuri incredibile de coruptie si le-au documentat si scris cu talent. Avem, pe de alta parte si o masa semi-critica de oameni care vor sa citeasca continut de calitate si care ar plati pentru asta. Nu suntem o natiune de barbari inculti care saliveaza la sanii descoperiti ai starletei x. Nu toti :). La nivel de publicitate nu avem inca masa critica de branduri care sa sustina un numar imens de publicatii quality pentru ca populatia inca nu plateste pentru aceste branduri dar avem cateva.

DAR – si aici vine marele dar si marea oportunitate, in masura in care intelegem ca nu faci un ziar pentru intreaga tara, nu-l faci cotidian, nu-l faci cu 100 de pagini ca sa poti “inghite” intregul buget de publicitate al marilor advertiseri, exista o sansa pentru presa tiparita. Dupa moartea Cotidianului am crezut ca situatia e lamurita. Un ziar care se dorise altfel, s-a vazut nevoit sa se subtieze pana la disparitie si sa isi piarda contribuitorii talentati pentru ca, asa se parea, nu existau x mii de oameni care sa il cumpere.

Problema nu e de content, de cititor ci, mi se pare mie, de LACOMIE. Vrem ziare nationale, ptr toata lumea, zilnice, daca se poate si dimineata si seara, cu n pagini de publicitate, publicitate ptr toata lumea care sa ne faca super bogati. Dar lacomia nu e inteleapta in epoca crizei financiare si a internetului.

Solutia nu este sa dai o carte gratis pentru TOATA tara, sa iti “mituiesti” cititorii. Solutia este sa iti cauti cititorii care te pretuiesc si sa scrii numai pentru ei atat de des si de mult cat pot ei suporta. Prrobabil nu zilnic pentru ca nu toti avem timp zilnic sa trecem pe la chiosc. Probabil nu cele mai recente stiri, ptr ca toti am inceput sa avem computer si “breaking news” – asta e, vine mai usor pe net. Solutia nu este sa iti “catanesti” ziaristii buni sa scoata materiale geniale, zilnic, pe banda rulanta pentru ca apoi sa ajungi sa angajezi numai incepatori ptr ca astia sunt dispusi sa nu doarma si sa copieze stiri de pe net.

Solutia este sa identifici un public echilibrat, cu putere de cumparare, sa ii intelegi nevoile, sa iti faci un plan de afaceri, sa co-interesezi niste oameni care se pricep la domeniul asta si apoi sa scoti, o data pe saptamana daca poti, daca nu bilunar, un produs tiparit viabil. Banii care vin din abonamente si cumparari vor fi probabil dublati de publicitate venita de la branduri care inteleg ca “display” fara afinitate si fara asocierea cu un produs de calitate se poate obtine mai ieftin altundeva si ca, de fapt, au mai mult de castigat altfel.

Deci, va bagati la un bilunar de calitate? :)))

PS: dupa ce le citesc, dau cu imprumut orice revista din poza DAR cu buletin – adicatelea daca nu mie le aduceti inapoi nu va mai dau buletinul πŸ˜›

Acum cateva zile am fost pe Ion Campineanu ca sa il felicit pe Nihasa pentru 6 ani frumosi de blogging. In afara de faptul ca e un bun prieten si un blogger pe care il urmaresc de (as vrea sa zic 6 ani dar acu 6 ani aveam alte treburi) ceva vreme, mi s-a parut interesanta ideea de a organiza o zi de nastere pentru un blog. Gasiti ce povesteste Bogdan (da, nu il cheama pe bune Nihasa) despre aniversare aici si cateva linkuri catre alti “petrecareti”.

Mi-a ramas in cap povestea asta cu ziua de nastere si cu blogul de atunci, si m-am tot gandit cat de mult mi-a schimbat mie viata si modul in care ma comport faptul ca scriu un blog. Trec mai jos cateva lucruri care nu mai sunt la fel sau care au aparut odata cu blogul asta, asa ca nomenclator pentru cine se mai gandeste ca face blogging de amuzament:

1. Blogul ma responsabilizeaza. De cand am blogul parca am un animal de casa pe care trebuie sa il ingrijesc zilnic (ca tot imi spun mie prietenii ca am commitment issues si nu sunt in stare sa imi iau un caine). Nu mai am optiunea “piua”, “iau pauza”, nu-mi pasa, il las acolo si cand ma intorc o sa il gasesc bine mersi. De la primul spike in Analytics cand am vazut vizitatori pe blog am inceput sa fac planuri si pe lista mea de lucruri de facut a intrat zilnic si blogul. Am un carnetel special in care imi scriu idei, incerc sa planific episoade de tematici etc. Blogul este pentru mine la fel de important ca un prieten, un task la job.

2. Blogul ma structureaza. De cand am blogul sunt mai organizata pentru ca am fost nevoita sa ma gandesc proactiv la subiectele abordate, sa ma documentez despre subiectele astea, sa incerc sa ofer o perspectiva noua asupra lor, sa incerc sa gasesc noutati despre tematicile alese. Nu am vrut sa scriu un blog despre orice (desi in ultima vreme asa pare) si procesul de a gasi cateva teme pe care sa le pot dezvolta a fost unul care m-a ajutat sa-mi structurez si mintea si cariera. Din cauza blogului stiu ce vreau sa fac cu viata mea.

3. De cand am blogul am castigat mai multi prieteni. Daca Zoso uraste oamenii, eu am fost mereu un om solitar dar doritor de prieteni. E mai greu cand esti tipul clasic de tocilar si mama si tata sunt si profesori la scoala, dar scrierea blogului mi-a permis sa cunosc oameni interesati de subiecte dragi mie sau care pur si simplu ma citeau cu placere.

4. De cand am blogul am invatat sa ma apar de oamenii care urasc fara discernamant. Asa cum am povestit intr-o prezentare complet necaracteristica mie la Women on Web anul trecut, trollingul ma afecteaza drastic. Mi-am petrecut seri intregi framantandu-ma in legatura cu un comentariu nedrept si inca nu inteleg pe cei cativa oameni carora le face placere sa scrie lucruri urate despre mine. Un bun prieten ma sfatuia pe vremuri sa ripostez. Am ales sa ignor complet lucrurile astea si sa raspund numai daca e absolut necesar. Ma ajuta si in viata de zi cu zi asta.

5. De cand am blogul am inteles puterea reala a cuvintelor si cum trebuie sa tratez fiecare lucru pe care il notez cu aceeasi grija cu care as da o declaratie oficiala.

6. De cand am blogul am inteles ca el imi poate afecta relatiile personale, ca oamenii pe care ii iubesc ma citesc si ca, oricat de mult incerc eu sa o tin pe panta profesionala, se simte cand am o problema si oamenii pe care ii iubesc nu ar trebui sa afle despre asta de pe un blog. Aici am cea mai mare problema cu scrisul dar nu atat pe blog cat pe Twitter sau FB dar despre asta intr-un alt episod πŸ™‚

7. Blogul ma valorizeaza. Il trec in CV, il mentionez in discutii. L-as trece in CV si mentiona in discutii si daca nu ar avea decat un singur cititor. Mi se pare o realizare si sunt mandra ca il scriu, ca i-am schimbat tema etc

8. Blogul ma streseaza. Il simt neglijat, uitat, prost scris uneori si atunci ma enervez atat de tare incat imi urasc prietenii care ma tin la terase seara in loc sa ma lase sa scriu frumos pe blog.

9. Blogul ma motiveaza. De fiecare data cand am avut un hop in viata profesionala m-am gandit ca la urma urmei tot am blogul asta si ma voi ocupa de el daca nu am altceva de facut. Orice idee imi vine trebuie impartasita pe blog. E ca si cum as spune unui prieten bun ca o sa ma apuc de ceva si apoi mi-e rusine sa nu ma apuc.

10. Blogul ma clarifica: scriu de multe ori articole inflacarate si cand ajung pe la mijloc imi dau seama ca nu sunt de acord cu ce scriu si nu am gandit de fapt suficient problema.

N-ar fi trebui sa fie despre mine postul asta insa pentru cei carora li se pare ciudat sa serbezi ziua de nastere a unui blog poate cele de mai sus aduc ceva lamuriri. La multi ani blogului lui Nihasa ca merita. Si merita toate blogurile pe care le scriem cu drag, zilnic, saptamanal sau cand se poate.

{multumesc pentru poza aici}

Am inceput sa scriu un blog in engleza prin 2006. Il scriam de la Londra unde mergeam la scoala si il scriam in engleza pentru ca era despre Londra, despre cum se face comunicare acolo si pentru ca voiam sa pot spune colegilor mei din diverse tari de pe glob ca am un blog. Uneori imi scriam studiile de caz pe blog si le fwd profesorilor de la Universitate. Ma vedeam cu planneri din agentii londoneze si aveam si eu un URL de sharuit (DA! de sharuit ptr ca asta e, nu imparteam, nu impartaseam, nu raspandeam URL-ul, il sharuiam intr-un demers social) si ceva de spus intr-o limba accesibila colegilor mei din orice loc din lume. Faceam parte din comunitatea globala de planneri (da, de planneri, NU de strategi, ci de planneri ptr ca astia asa se numesc in toate agentiile din lume si daca vrei sa te intelegi cu unul din tagma ta tb sa te numesti planner) si ma simteam bine.

Am venit in tara si am continuat sa scriu in engleza, sa fac prezentari in engleza si sa dau tweeturi in engleza. Mi-am luat-o de n ori. Am fost tinta minora in campaniile anti-romgleza, anti-engleza, a trebuit sa ma scuz de fiecare data cand ma ridicam in picioare ca sa fac o prezentare si PPT-ul era scris in limba engleza. Astazi rostesc cu grija cuvinte din engleza, ma chinui sa spun media sociale desi mi se pare o prostie, nu stiu cum naiba sa spun team building sau brainstorming, si uneori am dubii despre marketing.

Cumva cei care presau pentru neaos romanesc au castigat: scriu in romana cel mai des, am facut recent si o prezentare in limba romana si pe twitter comunic mai ales in romana. Dar eu am pierdut. Mi-am pierdut contactul cu prietenii din Londra, nu mai am blogul in blogroll-urile (scuze, listele de prieteni) plannerilor din Londra sau Germania, nu ma mai urmaresc oameni din Anglia, Germania, State pe Twitter. Nu mai fac parte din conversatiile lor. Nu mai pot merge pe blogul lui Russell si sa spun “I also have a post about this”. Eu am pierdut si pierdem cu totii in incercarea de a conserva absurd ceva care nu ne ajuta.

Iaca de ce: pentru ca lucram intr-o industrie in care globalizarea e esentiala. Marketingul nu tine de locatie, decat daca vrei sa tina de locatie. Daca crezi ca poti face marketing numai in Romania si numai in romaneste, okay. Insa eu vreau sa pot participa la schimbul de idei din lume. Vreau sa pot sa ma bag in seama cu oameni care discuta despre latenta culturala, despre post-social, despre trans-social planning. Vreau sa pot vorbi cu lumea, nu numai cu oamenii de la noi. Nu inteleg de ce limba trebuie sa imi limiteze subiectele de conversatie.

Pentru ca, cu tot respectul pentru Academia Romana, nu avem foruri ‘vesele’ cand vine vorba despre explicitarea si adoptia de terminologie noua. Ne incurcam in traduceri aproximative si dubioase ale unor termeni noi si uneori dureaza ani pana cand avem un echivalent local serios. Pentru majoritatea nici nu avem. Nu vreau sa ma complac in “gatlegau” numai dintr-un nationalism ipocrit. Nu cred ca vreau sa am rabdare sa se adune cineva sa imi dea alternative mioritice atata vreme cat pot sa ma exprim pe intelesul colegilor mei din breasla si a audientelor mele folosind si termeni in engleza

Pentru ca NU E RUSINE sa stii limba universala: engleza. Dimpotriva e NECESAR. Nimic, dar nimic nu justifica necunoasterea limbii in care se intelege planeta. Nu ma intereseaza ca francezii sunt protectionisti. Ei au ce si de ce sa fie asa. Dar noi, noi, o tara in crestere si care trebuie sa invete inainte de toate nu avem dreptul sa ne protejam de efectul progresist al multilingvismului. Nu ma intereseaza ca nu ai invatat la scoala engleza, invata la cursuri la seral. Refuz sa cred ca mandria nationala ne pune piedica in calea invatarii. Continutul pe internet este in proportie covarsitoare in chineza sau engleza. Vreti sa invatati chineza? Okay, dar aveti de grija ca pana si chinezii comunica tot in engleza cand ies din tara.

Pentru ca am ambitia si nebunia sa cred ca putem sa si propunem teme pentru strainatate nu doar sa fim “inghititori” de invataminte de la cei mai destepti decat noi. Ce sanse are orice idee buna exprimata exclusiv in romaneste? Oamenii nostri destepti au fost nevoiti sa se mute in Londra sau in State ca sa aiba sanse la finantari, cercetari bune se pierd pe rafturi pentru ca nu vrem sa le scriem in engleza, studii de caz de la conferinte NU sunt preluate de oameni cu bloguri din afara pentru ca le scriem numai in romaneste. De ce sa nu pornesc de la premisa ca pot contribui?

Nu in ultimul rand pentru ca ne pierdem atat de mult timp judecand si analizand in loc sa discutam si sa completam. Nu ma explica si defineste faviconul si nici limba in care scriu. Nu fac caz sau tapaj de cunostintele mele de engleza, nu o fac din spirit de fronda, pentru ca am fite, pentru ca sunt hipsterita. Daca ar fi asa as zice fata, gen, deci, intelegi, baby, helau. Folosesc terminologie de breasla, in contextul potrivit pentru ca mi-e natural. Scriu in engleza pentru ca traiesc cu picioarele in Bucuresti dar cu mintea peste tot.

Deci, lasati-ma sa vorbesc si sa scriu din cand in cand in engleza. Lasati-ma sa spun meeting, brainstorming, whatever, like. Vreau sa fiu un cetatean al lumii, un membru al comunitatii de planneri din Europa, un Twitterist regional. N-am plecat fizic din tara dar din cand in cand vreau sa pot pleca macar mental si lingvistic. Va rog!