— On Comms Design. From London

Archive
Social Media

Ma gandesc de multa vreme ca am acumulat in “bagajul meu digital” o serie de “proprietati” de care trebuie sa ma ingrijesc. Multe dintre ele sunt evidente si high-maintenance (vedeti si voi When Harry met Sally ca sa intelegeti cum e cu high-maintenance si low-maintenance daca nu cumva aveti deja o prietena/prieten care v-a lamurit :)) cum ar fi blogul sau contul de Twitter. O mare parte sunt pretioase insa low-maintenance cum ar fi parolele de blog, email si alte conturi. Foarte multe sunt legate de brandul personal si cateva sunt legate de identitatea digitala cum ar fi ID-urile, imaginile de profil etc. Unele, cum este cazul hashtagurilor, construiesc o semiotica digitala a persoanei mele. Din cate am observat pana acum detin sau sunt partasa la o gramada de hashtaguri. Generate de mine sunt #rechinul, #RoInteresting2011, #dinbaie, #ruperedenori. Particip mai mult sau mai putin activ la #dinRomania, #peblog, #pebuda. Ma asociez cu #DoR etc

Hastagurile sunt importante ptr ca, la nivel super-practic, ajuta identificarea simpla a unor threaduri de subiecte fara a solicita prea mult cautarea putin schioapa din Twitter. Ce mai e frumos la # este ca nu este per se proprietary. Desi eu spun ca am initiat o serie de #s, ele nu imi apartin mie, le poate folosi oricine, asta insemnand ca sunt o modalitate desteapta de a viraliza ptr ca permit oricui sa se asocieze unei idei exprimate de acel #.

Cu ceva timp in urma citisem cu amuzament un mini-tratat despre cuvantul FUCK si cum, in limba engleza, el poate functiona ca orice forma gramaticala. E subiect, predicat, adjectiv adverb. Poate fi onomatopee, substantiv, verb etc.

O analiza succinta a valentelor #-ului ne arata ca si acesta serveste si functioneaza la nivel simbolistic pe o gramada de paliere. Am notat aici cele mai evidente:

1. # identificator formal – folosit ca ID de Twitter ptr o organizatie, initiativa, miscare etc. Fara incarcare emotionala este lansat ptr ca oamenii implicati in cele de mai sus sa isi poata marca posturile ca facand parte din acel subiect. vezi #dinRomania sau #Petrom sau hashtagurile de conferinte sau evenimente sau vedete

2. #identificator emotional – preluat din 1. acesta este folosit ptr ca oamenii care nu sunt parte formala din organizatie, initiativa etc sa isi exprime sustinerea fara de acestea. vezi oamenii care folosesc #dinRomania ptr ca marca orice calatorie prin tara

3. #personificant – ptr a transforma un ceva comun intr-o cauza sau ceva mai important decat un simplu obiect sau gest comun. vezi modul in care eu folosesc #rechinul cand postez despre masina mea sau #laceaun cand Doru Panaitescu gateste la tara cu amicii

4. #colectivizator – sunt acele # care reusesc sa exprime o experienta comuna mai multor utilizatori. vezi #zicetata sau #fml (fuck my life) sau #arentyoutired of sau #thereisalwaysthat1person

4bis. o subspecie interesanta a colectivizatorului este cea care permite celor care il folosesc sa exprime o parere identica despre lucruri diferite. cel mai clar aici este #fail, care este un catalog de erori dar reuneste pe toti cei ce-l folosesc sub o singura umbrela “nemultumiti de ceva”

5. #localizator – hashtag care identifica sursa, originea unei informatii gen #peblog, #lafumat, #overheardinbucharest sau #pebuda (unde evident, sursa nu e din buda ci postul sau maxima au fost scrise pe cand omul era …well, pe buda)

6. #creativ – este cel inventat ptr a stimula pe cei care il folosesc sa creeze content special ptr el. la noi a fost #traducerisocaciene (o combinatie dubioasa intre creativ si colectivizant ptr ca exprima in ace;asi timp revolta fata de initiativa dubioasa a dlui Socaciu) sau #proverbfacebookian

{mai am de adaugat la nomenclator insa nu e simplu :)}

Cum faceti un hashtag de succes? Folosind descrierile de mai sus, este destul de evident ca trebuie sa:

a. aveti ceva suficient de important de identificat. daca faceti un chef la care vin doar 3 amici, un # e cam inutil si probabil va fi usor efemer

b. aveti ceva cu incarcatura emotionala pentru mai multi oameni. #daciaprimanoastramasina ar fi o chestie interesanta

c. ceva din existenta voastra de zi cu zi poate deveni un subiect suficient de palpitant ptr cei ce va urmaresc. daca amica mea Andreea ar fi pe Twitter, probabil martanul ei flegmatic si gras Soze ar avea instant un #Soze

d. aveti o traire pe care credeti ca o impartasesc mai multi oameni. de exemplu unul ff popular la francezi #tutesensbetequand sau altul de la australieni #crazybuttrue sau probabil #viatabatefilmul

e. aveti ceva super personal dar care face hashtagul super amuzant cum ar fi #goddamnthatgirlcouldmakeapriestdancenakedonabar sau alte cateva destul de faine pe aici

pe final,  daca vreti sa va profesionalizati in utilizarea hastagurilor, un articol bun de simplu de la Mashable aici

poza de aici

Am fost ieri seara la #beertweetmeet si am suferit un “generation shock” ptr ca in afara de Chinezu si Dan si BTO nu cunosteam pe nimeni. Mi-am dat seama atunci ca e o noua generatie out there si ca in curand va trebui sa ne updatam blog rollurile si rss feedurile cu adrese noi.

O noua generatie de bloggeri inseamna pentru oamenii de marketing ca, odata terminat efortul de a-i cunoaste si intelege pe “cei vechi”, vor trebui sa treaca din nou prin procesul de updatare a listelor lor de “influentatori”. Asta va insemna sper mai putine strangeri de inima si mai putine atitudini de respingere pentru ca, daca am invatat ceva in ultimii 4 ani, este ca blogosfera este o media viabila care poate aduce contributii reale la orice plan de comunicare.

Am apucat si eu sa vorbesc cu cativa oameni din “noul val” si mi s-a parut interesant ca tematicile nu s-au schimbat chiar atat de mult. Era o vreme in care Zoso, Arhi, Piticu si Bobby se luptau cu morile de vant incercand sa demonstreze ca blogul este un echivalent demn de luat in seama al editorialului scris de un reputat jurnalist. La primele Web Cluburi organizate de Cristi Manafu, bloggerii erau copiii nebuni, cei care intelegeau puterea intrinseca a internetului si a platformelor de blogging si incercau sa ii convinga si pe oamenii din companii de acest potential.La fel simte si noua generatie: toata lumea este convinsa ca fac ceva extraordinar si ca atentia tuturor ar trebui sa fie indreptata acolo.

Am mai regasit insa si acelasi conflict intre “culturi” de pe urma caruia au suferit si “cei vechi” acum ceva ani, pe de o parte blogosfera, convinsa ca nu trebuie sa lucreze dupa procesele corporatiste pentru ca “e evident” ca trebuie inclusa in planuri, si pe de alta parte comunitatea de marketing, tinuta de rigorile raportarilor si ale KPI-lor, o comunitate care lucreaza exclusiv cu cifre si cu certitudini.

Vorbind cu Serban de la ptm.ro (salut Serban!) i-am propus un experiment. Ptr ca el nu ma cunostea, nu i-am povestit nimic despre ce fac si i-am cerut sa imi imprumute 5 milioane de lei vechi asa, pe promisiunea ca sunt fata de incredere, il stiu pe Chinezu, deci nu se risca. Serban a facut rost de 5 milioane si mi i-a indesat in mana victorios, tot un zambet. N-a mai fost asa de vesel insa cand i-am spus ca mai vorbim peste doua zile si probabil ii returnez banii atunci, dar sa aiba incredere ca sunt fata buna.

Cam cum s-a simtit Serban, vaduvit de 5 milioane, fara sa aiba garantia ca eu chiar sunt fata buna, se simt de multe ori si advertiserii confruntati cu noile valuri de intrari in blogosfera. Oamenii sunt obisnuiti cu cifre si cu validari oferite de masuratori pre si post campanii. Se lucreaza, pentru marile branduri, cu date demografice, psihografice si de stil de viata extrem de detaliate iar performanta este masurata precis, in cifre clare si reci. Serban imi promitea, asa cum au facut-o la un moment dat Catavencii, ca cititorii lui sunt mai destepti. Din asta eu ar fi trebuit sa concluzionez ca prin blogul lui vorbesc cu o nisa, destul de tanara insa cu potential de crestere frumos pentru ca, nu?, oamenii destepti la un moment-dat fac si bani, si care va intelege proiecte mai speciale pentru ca nu sunt mainstream. Probabil pentru asa ar fi trebuit sa platesc si un cost “premium”.

Aici mi se pare ca re-jucam o sceneta pe care am vazut-o jucata acum 4-5 ani. Lipsa de date nu poate fi justificata de “afinitate” sau de observatii calitative asupra rezultatelor sau potentialului. Monetizarea sau parteneriatele in marketing nu se fac pe ochi frumosi si cititori “mai” inteligenti. Inteligenta se masoara subiectiv, vanzarile se masoara obiectiv iar in perioada in care traim, cu o economie sub potential, cifrele si nu impresiile (a nu se intelege afisarile) conteaza.

Sper sa nu trebuiasca sa reeditam “trecerea prin furcile caudine” care a fost validarea blogosferei in 2006-2007 si cu noua generatie. Sper ca in “confruntarea” dintre cele doua comunitati, ambele sa ajunga la o concluzie care sa profesionalizeze comunicarea si marketingul.Eu l-am trecut pe Serban in Reader 🙂

Imagine de aici

Imi iubesc cu pasiune blogul. Sincer. Majoritatea oamenilor listeaza printre prioritatile de viata familia, santatea, calatorii, realizari diverse si isi seteaza obiective in functie de acestea. Eu am pe lista de prioritati si blogul, mereu, in asa masura incat de fiecare data cand m-am angajat undeva am ridica problema “independentei” blogului meu ca deal-breaker.

In ultima vreme insa il neglijez in mod nejustificat si absurd. Si stiu ca fac asta si pe masura ce ma indepartez de el analizez cum genul asta de indepartare se simte aproape ca instrainarea de iubirea vietii tale.

Incepe totul cu amanari. Stii ca ai ceva de scris insa il pui in draft. O sa il finalizezi mai tarziu ca doar nu te alearga nimeni. Pe masura ce trece timpul se strang drafturile. Nu te deranjeaza pentru ca stii ca tu ai in plan sa scrii pe blog. Nu e nimic in neregula ca nu se intampla asta pentru ca tu te gandesti activ la blog. Iti faci notite pe telefon. Iti trimiti mailuri cu subiecte interesante pe care le arhivezi dupa o vreme in Inbox cu denumirea de “to write”. Faci toate promisiunile necesare sa para ca relatia ta cu blogul e ok.

In fiecare zi intervine ceva mic si urgent si amani. Nimic din ce intervine nu e suficient de important insa parca te roade ideea sa le lasi neterminate asa ca amani posturile pe mai incolo. Iti spui mereu ca blogul nu pleaca niciunde. La urma urmei e al tau, sunteti atat de potriviti incat nu ar avea cum sa dispara din viata ta.

Dupa o vreme iti dai seama ca ai inceput sa notezi o multime de ganduri prin alte locuri, platforme de microblogging sau socializare. Cand ai ceva misto preferi sa “descarci” repede pe Twitter sau in alta parte. E mai simplu, mai rapid, satisfactia e mai mare ca ai feedback imediat. Te gandesti uneori ca micro gandurile astea nu fac decat sa te injumatateasca. Ramai, cu fiecare panseu aruncat in 140 de caractere sau pe cateva likeuri, un om mai mic. Nu mai e ca pe blog cand simteai ca poti misca munti cu scriitura ta. Dupa fiecare post erai mandru. Microbloggingul e confortabil. Dupa o vreme nici macar nu te mai stresezi sa te gandesti la ce dai, pui RT sau Share.

Pe toata perioada asta te amagesti cu cateva iluzii. 1. Ca tu nu faci nimic gresit ptr ca toate planurile tale au legatura cu blogul. Scrii pe Twitter ca sa nu uiti ce tb sa analizezi in detaliu pe blog. Oricum tu ti-ai propus sa scrii tot timpul numai pe blog. Toate notitele sunt pentru blog. Nimic nu e la fel de important cum e blogul chiar daca mai dai ceva si pe Twitter si o faci de 10-20 de ori pe zi. 2. Ca blogul va fi mereu acolo, ca nu se schimba nimic ptr ca timpul nu conteaza pentru blog. 3. Si ca tu esti mereu aceeasi persoana si cand te vei aduna sa deschizi folderul de drafts cuvintele o sa curga de la sine.

Intr-un final te asezi in fata computerului si te uiti la ce e de scris. Iti dai seama ca ai uitat la ce te gandeai cand ai spus asta, ca nu mai conteaza pentru tine sau ca nu te mai intereseaza. Plus ca te streseaza confruntarea cu posturile trecute, scrise mai bine. Parca blogul iti reproseaza ca erai un om mai okay, ca era o vreme cand consistenta era o valoare pentru tine. Te enervezi ca faci ce faci cu tweets si status-uri si dai vina pe blog. Ce tehnologie invechita, lumea se schimba, tu te-ai schimbat!

…..

Cum credeti ca se termina de obicei? 🙂

….

Eu am trecut de vreo cateva ori prin crize de genul asta. Insa la blog nu am renuntat niciodata 🙂

Multumesc Ioana Budeanu ptr fotografie

 

 

Cea mai mare confruntare care framanta social media in ultimele zile este intrarea Google+ in peisajul retelelor sociale. Ieri Facebook a “raspuns” (imi place cuvantul in engleza, “retaliate” :)) lansand Video Chat in parteneriat cu Skype (vedeti, nu?, sinergiile aici: Microsoft care a inclus butonul de like in cautarile pe Bing, a cumparat Skype is acum Skype e integrat in FB). Google + a avut inca de la lansare optiunea de Group Video Chat prin Hangout.

Evident ca nu ma hazardez sa comentez acest razboi. Mi se pare putin cam devreme sa stim ce se va intampla si de asemenea mi se pare putin increzut sa emiti opinii despre strategiile globale ale unor companii atat de puternice cum sunt Google si FB. Daca vreti sa interactionati corect cu nou-venitul Google + cred ca Manafu a facut aici un round-up foarte bun al catorva articole importante pentru asta.

Ce ma framanta pe mine (si am zis framanta pentru ca probabil e cuvantul zilei dar mai ales pentru ca mi-e greu sa zic amuza si veti vedea de ce) este razboiul care se duce pe terenul Video Interaction. Nu neg ca e posibil sa avem aici the next big thing, desi daca va aduceti aminte acum vreo 4-5 ani Orange trambita Video Calls cu un spot induiosator in care taticul ii spunea buna dimineata copilasului aflat la doua continente distanta. Nu imi dau seama daca planul de date sau lipsa de interes au facut ca Video Call sa ramana apanajul discutiilor la birou, dar e clar ca nu s-a bulucit nimeni sa stea pe chat video si mai ales nu pe telefon.

Acum, un jucator esential in categoria chat, Yahoo! Messenger, are optiunea de video chat de 100 de ani. Nu imi aduc aminte insa cand e ultima oara cand am auzit pe cineva ca a stat pe Video Chat pe mess. Nici intrebuintari cu tenta sexy la care te poti gandit cand introduci optiunea Video in combinatie nu am auzit sa rupa gura targului. All in all, ma intreb daca tevatura este justificata si ma intreb nu atat din cauzele istorice tocmai enumerate, cat din cateva cauze antropologice, sa le zicem asa.

Iaca rationamentul meu: de cate ori ati auzit in ultima vreme “ia sa vad si eu poza sa vad daca e okay de pus pe FB?”. Eu am auzit asta frecvent. Cati dintre voi au 5 sau mai multe variante de poze de profil, TOATE cu oarestece retusuri sau cel putin alese dintre cele mai “aratoase” din colectia voastra? Cati dintre voi v-ati enervat ca ati fost taguiti in fotografii unde nu aratati neaparat foarte bine? Asta a fost, sa zicem, intro ptr argumentul 1. Intro pentru argumentul 2: cea mai mare pb cu Hangouts in acest moment este ca degeaba incerc eu sa fac un Video Chat cand vreau eu ca nu toata lumea e la computer cand vreau eu. Tb sa dau mesaje sa ii chem pe toti la computer inainte sa pot incepe o bonanza vizuala cu 20 de amici in ferestre video separate. Tehnic e interesant, practic am vorbi cu totii in acelasi timp sau am sta si ne-am uita tamp in camera in timp ce doi se cearta.

Retelele sociale, asa cum le vad eu evoluand la noi, pun  extrem de multa presiune pe aparenta, pe modul in care te prezinti, pe o imagine construita cu atentie (si cand spun  imagine ma gandesc chiar la imagine, nu la brand sau alte interpretari). Mi-e greu sa cred ca, atunci cand stai in pat, nemachiata si in pijamalele tale comfortabile care NU sunt de dantela rosie, vei topai de bucurie cand cineva te baga intr-un Video Chat. La fel cum logistic, mi se pare foarte greu de realizat un video chat cu mai mult de 4-5 persoane in acelasi timp. Oare “batalia” in retele sociale sa se duca pe terenul video?

Poate am imbatranit eu, dar va previn “I video chat when I’m video chat presentable” 😉

foto de aici

In weekendul care a trecut am predat un curs de social media la Maastricht Institute of Management. Pretty standard stuff, cum ar zice englezul. Masteranzi cu nivel diferit de experienta in online, cativa care nu auzisera de conceptul de blog, unii care cunoasteau detalii specfice despre penetrarea broadbandului in Romania (e adevarat ca am trecut pe locul 2 in lume? ar fi genial).

La final am primit o intrebare pe care o macin si eu de ceva vreme, de cand am inceput sa bat apa in piua cu sisteme de monitorizare platite pentru social media si cu nevoia de a lega mai puternic rezultatele din social media de obiectivele de business. Un participant din primele randuri mi-a marturisit ca in compania in care lucreaza se promoveaza activ implicarea in social media insa el nu vede si nu poate evalua obiectiv niciun fel de rezultate din toate aceste activitati. Intrebarea lui era simpla, cum stie daca ce face compania lui pe social media are vreun efect.

I-am raspuns cu o intrebare “care au fost obiectivele voastre cand ati inceput campaniile in social media?”. Raspunsul a fost standard “nu stiu exact, probabil am vrut sa facem social media pentru new business, notorietate…”. Genul asta de discutie este probabil cea pe care o avem in cele mai multe cazuri cu clientii. Raspunsul standard la cererea de obiective este unul generic, vrem si noi, ptr notorietate, pentru conversatie, finalmente pentru bani. Aceste lucruri sunt obiective pentru ABSOLUT ORICE. Indiferent de canalul de comunicare ales vei atinge oarece notorietate, vei face oarece conversatie, vei obtine ceva leaduri si vrei sa vanzi in final. Dar obiectivele, pentru a fi masurabile, trebuie sa fie specifice.

Asa ca va propun un exercitiu simplu de stabilire a obiectivelor voastre in campanii social media. Incepeti cu cateva intrebari simple:

1. Ce urmaresc in social media, care este scopul meu major?

2. Cat de pregatit este produsul sau serviciul meu pentru a fi promovat online si, mai mult, in social media?

3. Cat de prezenti sunt clientii mei core sau loiali in aceste medii?

Dupa ce ati raspuns cat mai detaliat la aceste intrebari veti putea o avea o imagine mai clara asupra urmatoarelor aspecte:

– cum veti evalua succesul in social media/online. Pentru ca stabilind exact ce urmariti sa obtineti, puteti sa stabiliti si KPI clari si chiar numerici. Evident ca este de dorit ca atunci ca enuntati un obiectiv sa puneti si o cifra inaintea lui. Obiectivele voastre ar trebui sa fie enumerate cam asa: “cresterea notorietatii in online cu x procente” – pentru asta va trebui sa faceti un studiu initial ptr a stabili o valoare de plecare. Sau “generarea de x intrebari specifice despre produsul nostru/zi pe pagina de FB” “x numar de comentarii de tip intrebare pe blog” “articolul principal sharuit de x ori pe wallurile prietenilor din FB” “atragerea a cel putin x persoane intr-o conversatie despre subiectul 1” etc

– daca si unde trebuie sa incepeti cu campaniile de social media; este posibil ca, raspunzand la intrebarile de mai sus, sa ajungeti la concluzia ca nu are rost sa intrati in social media sau nu acum sau nu pe toate canalele. Atentie, investitia de timp si resurse trebuie sa fie proportionala cu obiectivele setate. Nu are rost sa irositi resurse proiectv, in ideea ca “sigur o sa ne ajute mai incolo asa ca e bine sa incepem in forta acum”. Incepeti masurat si numai acolo unde va puteti atinge obiectivele. La urma urmei si voi si campania veti fi evaluati la finalul anului fiscal de catre un CEO care urmareste rezultate chiar daca sustine si nevoia de a experimenta.

– cum si cu ce subiecte puteti capta atentia publicului vostru daca acesta este online. Un important lingvist spunea ca orice combinatie absurda de cuvinte pusa intr-un context potrivit se poate umple de semnificatii. La fel probabil ca orice produs/serviciu isi gaseste un subiect de discutat in social media. Intrebarea este daca acesta e de interes pentru clientii sai si mai ales daca acesta DUCE LA CONVERSII. Si, evident, informatia de tip “duh” – daca oamenii care ne cumpara stau pe net si decid cumpararea folosind netul. Stiu ca in proportie de 80% deciziile de cumparare au si un moment de cerecetare online insa daca clientii tai nu au net sau nu au nevoie de validare digitala a deciziei lor de cumparare vei gasi mult mai greu un mod lucrativ de a lega activitatea online de obiectele de business.

Dupa ce ati lamurit aceste lucruri puteti face un plan de “atac” destul de coerent care stabileste un context clar pentru activitaile voastre, grandul de implicare la nivel de organizatie, resursele necesare, mesajele centrale, masuratori, bugete.

Stay tuned ca pregatesc un sample 🙂

Nu stiu exact cate articole, predictii si analize am citit referitor la moartea printului, nu numai in Romania dar si in lume. Peste tot ziarele se inchid, se inchid redactii, se concediaza oameni sau se muta echipe la departamentul de online. Profesia de jurnalist este amenintata sau cel putin asa ni se tot repeta in tot felul de scenarii apocaliptice. In majoritatea vina este a Internetului, in destul de multe vina este a cititorului care vrea totul pe nimic, gratis, in cateva vina este a distributiei, in si mai putine vina este a managerilor, in cele mai recente de vina este fenomenul de “sell-out”, oamenii care stiau sa isi faca treaba, acum nu mai vor ptr ca nu mai fac bani si vor si ei o masina ca lumea la 40 de ani.

Contra-argumentele au fost exprimate mai mult sau mai putin pertinent in nenumarate randuri. Printre ele: presa s-a tabloidizat, oamenii consumatori de presa s-au trezit si nu mai vor sa dea banii pe prostii, de ce sa platim cand exista gratis, blogurile au inlocuit presa, onlineul inseamna presa etc etc.  Evident ca nu am reusit sa citesc TOATE opiniile pe aceasta tema insa am impresia ca exista inca acest subiect din doua motive: 1) opiniile exprimate pareau a veni mereu de la “parti interesate” recte bloggeri sau ziaristi si 2) nu avem un studiu de caz de succes care sa demonstreze fara putinta de tagada ca una dintre parti are dreptate.

Saptamana trecuta insa am devenit chiar eu un studiu de caz si iata cum. Va prezint mai jos achizitiile mele one-time, adica la o strigare, pe un singur bon, in imaginea de mai jos. Enumar si titlurile: Esquire UK, Esquire Ro, Monocle, Wallpaper, Harvard Business Review, The Economist, Bloomberg Business Week, FT [lipseste din imagine DOR#6 pe care l-am dat cu imprumut dupa ce l-am citit]. M-au costat bine peste 150 euro. Nu am clipit cand am trecut cardul personal prin POS. Pentru ca atunci cand stii pe ce dai banul, nu ai strangeri de inima.

 

 

 

 

 

 

 

Si atunci, va intreb de ce presa asta imi scoate mie 150 + de euro din buzunar si la noi nu da nimeni nici 5 Ron pe ceva [in afara de cele pe care am dat eu][? Stiu ca o sa sara multa lumea cu argumentul “ptr ca la noi nu se scrie nimic ca lumea”. Realitatea este ca acest argument este valabil in cam 80% din cazuri. Avem o comunitate de ziaristi care cuprinde si oameni educati la scoala BBC, oameni care au descoperit cazuri incredibile de coruptie si le-au documentat si scris cu talent. Avem, pe de alta parte si o masa semi-critica de oameni care vor sa citeasca continut de calitate si care ar plati pentru asta. Nu suntem o natiune de barbari inculti care saliveaza la sanii descoperiti ai starletei x. Nu toti :). La nivel de publicitate nu avem inca masa critica de branduri care sa sustina un numar imens de publicatii quality pentru ca populatia inca nu plateste pentru aceste branduri dar avem cateva.

DAR – si aici vine marele dar si marea oportunitate, in masura in care intelegem ca nu faci un ziar pentru intreaga tara, nu-l faci cotidian, nu-l faci cu 100 de pagini ca sa poti “inghite” intregul buget de publicitate al marilor advertiseri, exista o sansa pentru presa tiparita. Dupa moartea Cotidianului am crezut ca situatia e lamurita. Un ziar care se dorise altfel, s-a vazut nevoit sa se subtieze pana la disparitie si sa isi piarda contribuitorii talentati pentru ca, asa se parea, nu existau x mii de oameni care sa il cumpere.

Problema nu e de content, de cititor ci, mi se pare mie, de LACOMIE. Vrem ziare nationale, ptr toata lumea, zilnice, daca se poate si dimineata si seara, cu n pagini de publicitate, publicitate ptr toata lumea care sa ne faca super bogati. Dar lacomia nu e inteleapta in epoca crizei financiare si a internetului.

Solutia nu este sa dai o carte gratis pentru TOATA tara, sa iti “mituiesti” cititorii. Solutia este sa iti cauti cititorii care te pretuiesc si sa scrii numai pentru ei atat de des si de mult cat pot ei suporta. Prrobabil nu zilnic pentru ca nu toti avem timp zilnic sa trecem pe la chiosc. Probabil nu cele mai recente stiri, ptr ca toti am inceput sa avem computer si “breaking news” – asta e, vine mai usor pe net. Solutia nu este sa iti “catanesti” ziaristii buni sa scoata materiale geniale, zilnic, pe banda rulanta pentru ca apoi sa ajungi sa angajezi numai incepatori ptr ca astia sunt dispusi sa nu doarma si sa copieze stiri de pe net.

Solutia este sa identifici un public echilibrat, cu putere de cumparare, sa ii intelegi nevoile, sa iti faci un plan de afaceri, sa co-interesezi niste oameni care se pricep la domeniul asta si apoi sa scoti, o data pe saptamana daca poti, daca nu bilunar, un produs tiparit viabil. Banii care vin din abonamente si cumparari vor fi probabil dublati de publicitate venita de la branduri care inteleg ca “display” fara afinitate si fara asocierea cu un produs de calitate se poate obtine mai ieftin altundeva si ca, de fapt, au mai mult de castigat altfel.

Deci, va bagati la un bilunar de calitate? :)))

PS: dupa ce le citesc, dau cu imprumut orice revista din poza DAR cu buletin – adicatelea daca nu mie le aduceti inapoi nu va mai dau buletinul 😛

Acum cateva zile am fost pe Ion Campineanu ca sa il felicit pe Nihasa pentru 6 ani frumosi de blogging. In afara de faptul ca e un bun prieten si un blogger pe care il urmaresc de (as vrea sa zic 6 ani dar acu 6 ani aveam alte treburi) ceva vreme, mi s-a parut interesanta ideea de a organiza o zi de nastere pentru un blog. Gasiti ce povesteste Bogdan (da, nu il cheama pe bune Nihasa) despre aniversare aici si cateva linkuri catre alti “petrecareti”.

Mi-a ramas in cap povestea asta cu ziua de nastere si cu blogul de atunci, si m-am tot gandit cat de mult mi-a schimbat mie viata si modul in care ma comport faptul ca scriu un blog. Trec mai jos cateva lucruri care nu mai sunt la fel sau care au aparut odata cu blogul asta, asa ca nomenclator pentru cine se mai gandeste ca face blogging de amuzament:

1. Blogul ma responsabilizeaza. De cand am blogul parca am un animal de casa pe care trebuie sa il ingrijesc zilnic (ca tot imi spun mie prietenii ca am commitment issues si nu sunt in stare sa imi iau un caine). Nu mai am optiunea “piua”, “iau pauza”, nu-mi pasa, il las acolo si cand ma intorc o sa il gasesc bine mersi. De la primul spike in Analytics cand am vazut vizitatori pe blog am inceput sa fac planuri si pe lista mea de lucruri de facut a intrat zilnic si blogul. Am un carnetel special in care imi scriu idei, incerc sa planific episoade de tematici etc. Blogul este pentru mine la fel de important ca un prieten, un task la job.

2. Blogul ma structureaza. De cand am blogul sunt mai organizata pentru ca am fost nevoita sa ma gandesc proactiv la subiectele abordate, sa ma documentez despre subiectele astea, sa incerc sa ofer o perspectiva noua asupra lor, sa incerc sa gasesc noutati despre tematicile alese. Nu am vrut sa scriu un blog despre orice (desi in ultima vreme asa pare) si procesul de a gasi cateva teme pe care sa le pot dezvolta a fost unul care m-a ajutat sa-mi structurez si mintea si cariera. Din cauza blogului stiu ce vreau sa fac cu viata mea.

3. De cand am blogul am castigat mai multi prieteni. Daca Zoso uraste oamenii, eu am fost mereu un om solitar dar doritor de prieteni. E mai greu cand esti tipul clasic de tocilar si mama si tata sunt si profesori la scoala, dar scrierea blogului mi-a permis sa cunosc oameni interesati de subiecte dragi mie sau care pur si simplu ma citeau cu placere.

4. De cand am blogul am invatat sa ma apar de oamenii care urasc fara discernamant. Asa cum am povestit intr-o prezentare complet necaracteristica mie la Women on Web anul trecut, trollingul ma afecteaza drastic. Mi-am petrecut seri intregi framantandu-ma in legatura cu un comentariu nedrept si inca nu inteleg pe cei cativa oameni carora le face placere sa scrie lucruri urate despre mine. Un bun prieten ma sfatuia pe vremuri sa ripostez. Am ales sa ignor complet lucrurile astea si sa raspund numai daca e absolut necesar. Ma ajuta si in viata de zi cu zi asta.

5. De cand am blogul am inteles puterea reala a cuvintelor si cum trebuie sa tratez fiecare lucru pe care il notez cu aceeasi grija cu care as da o declaratie oficiala.

6. De cand am blogul am inteles ca el imi poate afecta relatiile personale, ca oamenii pe care ii iubesc ma citesc si ca, oricat de mult incerc eu sa o tin pe panta profesionala, se simte cand am o problema si oamenii pe care ii iubesc nu ar trebui sa afle despre asta de pe un blog. Aici am cea mai mare problema cu scrisul dar nu atat pe blog cat pe Twitter sau FB dar despre asta intr-un alt episod 🙂

7. Blogul ma valorizeaza. Il trec in CV, il mentionez in discutii. L-as trece in CV si mentiona in discutii si daca nu ar avea decat un singur cititor. Mi se pare o realizare si sunt mandra ca il scriu, ca i-am schimbat tema etc

8. Blogul ma streseaza. Il simt neglijat, uitat, prost scris uneori si atunci ma enervez atat de tare incat imi urasc prietenii care ma tin la terase seara in loc sa ma lase sa scriu frumos pe blog.

9. Blogul ma motiveaza. De fiecare data cand am avut un hop in viata profesionala m-am gandit ca la urma urmei tot am blogul asta si ma voi ocupa de el daca nu am altceva de facut. Orice idee imi vine trebuie impartasita pe blog. E ca si cum as spune unui prieten bun ca o sa ma apuc de ceva si apoi mi-e rusine sa nu ma apuc.

10. Blogul ma clarifica: scriu de multe ori articole inflacarate si cand ajung pe la mijloc imi dau seama ca nu sunt de acord cu ce scriu si nu am gandit de fapt suficient problema.

N-ar fi trebui sa fie despre mine postul asta insa pentru cei carora li se pare ciudat sa serbezi ziua de nastere a unui blog poate cele de mai sus aduc ceva lamuriri. La multi ani blogului lui Nihasa ca merita. Si merita toate blogurile pe care le scriem cu drag, zilnic, saptamanal sau cand se poate.

{multumesc pentru poza aici}

In perioada asta va recomand urmatoarele:

1. Cursurile deschise ale lui Doru Panaitescu21-22 iunie in Bucuresti

2. Webinar despre Facebook organizat de Alex Negrea si GRATUIT in prima faza

3. Marketing 360, conferinta organizata de Evensys si Cristi Manafu21-22 iunie

si eu as merge si la Women on Web si la How to Web Cluj

Mai avem?

De fiecare data cand se isca o mini controversa in lumea marketingului imi dau seama ca suntem cu totii in cautarea acelui lucru unic si simplu care sa ne garanteze succesul. Ne e greu sa ne obisnuim cu ideea ca trebuie sa facem, vorba cantecului, “di tati” si sa le facem bine pe fiecare in parte si ca probabil asta inseamna ca trebuie sa muncim mai mult. Cu totii vrem un panaceu, insa daca nu l-a gasit nimeni in niciun domeniu de ce l-am gasi noi in comunicare?

Serios, ganditi-va care au fost marile controverse ale industriei noastre de la inceputuri si pana astazi si o sa vedeti o polarizare clara intre doua (!! nu trei, nu cinci) variante care se exclud una pe cealalta. Daca ai big idea nu conteaza executia, big idea vs strategie, strategie vs creatie, TV vs online, brand vs vanzari, bannere vs proiecte speciale, flash vs html, conversii vs brand, like vs the world, Facebook vs marketing clasic. Traiesc cu impresia fie ca polarizam foarte tare discutiile, fie ca suntem o industrie de absolute. Adica nu se poate si asa si asa, trebuie sa fie ori ori. Daca Internetul castiga, trebuie sa moara TV-ul, daca premiile Effie sunt cele mai importante inseamna ca plannerii au castigat si creatia a pierdut. Cineva trebuie sa iasa invins din confruntarea care este marketingul 🙂

Ma uit cu interes si la ultima discutie cauzata de studiul publicat de Hyperactive. Au scris despre el Ionut, Cristi, Zoso si Hyper a primit un drept la replica la Victor. Interesant este ca se discuta despre un singur lucru din ditai raportul despre piata de digital, anume daca blogurile or sa fie sau nu ucise de rigorile marketingului modern. O opinie despre ALTCEVA din raport am gasit la Dan Virtopeanu care vorbeste despre sectiunea de mobile si aduce niste precizari foarte utile. Mai sunt? Ziceti-mi si mie unde.

Mie, ca om de comunicare, mi se par importante doua aspecte:

1. Ca blogurile, blogosfera sunt parte integrata din orice mix de comunicare decent pentru ca un mix de comunicare decent – facut cu cap, cu analizarea publicului vizat si stabilirea mijloacelor de a-l atinge, contine fara indoiala si comunitatile online si leaderii de opinie online. Blogosfera reuneste, NU EXCLUSIV, dar reuneste si aceste doua dimensiuni: este o comunitate care isi auto viralizeaza mesajele importante si este presarata de leaderi de opinie pe diverse segmente de interes. Deci n-are cum sa nu intre in mixul de comunicare, cu rezerva majora ca, depinzand de ce obiective ai, blogosfera nu poate fi mixul de comunicare ea singura.

2. Ca obiectivele de comunicare/vanzari se ating cu ce ziceam mai sus: cu MIXURI de comunicare nu cu un singur instrument care face treaba tuturor. In functie de ce urmaresti, fiecare canal de comunicare are valentele lui si reachul lui si punctele lui forte. In cazul de fata, blogosfera aduce credibilitatea celor care scriu si continutul “share-uibil”. Important este sa evaluezi corect gradul de influenta pe care un blogger il are pentru TARGETUL tau si de asemenea cum si in ce fel poate sa te ajute genul de continut pe care acesta il produce.

LATER UPDATE: cred ca are Ionut dreptate in ce zice in comentariul lasat la replica lui Alex Visa. Pe langa ca ne cramponam de un instrument din online, ne cramponam si de UN SINGUR mod de a-l folosi, anume endorsed posts. Mai sunt si alte metode, insa evident asta e cea mai puternica pentru ca apeleaza la cea mai personala implicare a bloggerului.

Ponderea conteaza cel mai mult si despre asta cred ca discutam de fapt. Nu exista media care sa excluda alte instrumente si obiectivele decid mai ales ponderea unui instrument sau a celuilalt. Evident cand, din motive de audienta, ponderea tinde catre zero anumite instrumente nu vor fi incluse in mixul de media insa asta nu inseamna ca ele nu trebuie trecute pe lista “to use” la campanii ulterioare.

Am citit si eu cu atentie studiul Hyperactive si cred ca e laudabila initiativa si remarcabil curajul sa scoata asa ceva pe piata. Dincolo de o incarcare usor cam mare de “analiza subiectiva” si de lipsa uneori suparatoare a trimiterilor la sursa de informatie, orice material care ajunge pe masa clientilor si le poate arata cat de mare, interesant si versatil este mediul online e binevenit. Mi-ar fi placut cate un paragraf in care sa se discute rolurile fiecarui instrument in parte si mai ales care sunt parghiile care fac din blogosfera, spre exemplu, un driver de simpatie/likeability sau unul de conversii in functie de modul in care abordezi relatia cu ea.

Direct la subiect ca postul asta aproape m-a omorat de cate ori l-am rescris. La PRBeta am vazut un studiu de caz si am ascultat vorbind doi oameni care mi-au demonstrat un lucru pe care il banuim cu totii: ca in social media cu putin bun simt si fler poti sa ajungi departe.

Stefan Szakal a venit cu un studiu de caz despre un pub local a carui strategie de social media a fost conturata de catre Caius, unul dintre owneri. Cifrele date de Stefan au fost contrariante: omul in chestiune, Caius anume, a investit cam 2 euro pe zi timp de cateva saptamani si s-a ingrijit personal de updateurile de pe wall ca sa ajunga la o crestere de peste 150% in relevanta, prieteni, aprecieri, ce vreti voi. Cum a reusit? Pai iaca aici o serie de lucruri de mare bun simt pe care le-am auzit din gura omului, care venise live sa dea ochii cu cei mai cei din social media timisoreana :):

– n-are rost sa pui melodii celebre pe wall. cine da click sa asculte Pink Floyd la tine pe wall?

– nu ma intereseaza sa 10000 de likeuri. pot obtine asta cu doua sticle de bautura buna. ma intereseaza likeurile sanatoase

– nu vreau sa strang mii de oameni pe facebook; vreau sa strang maxim 300 la mine in bar

– nu cheltui decat ca sa obtin rezultate pe care le masor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vedeti voi, dragi cititori, omul asta a rezumat pentru mine si pentru cei care au urechi sa auda cateva principii esentiale ale succesului in social media. Pentru ca, logic nu?, daca ai vrea sa asculti Pink Floyd nu ai cauta pe wallul unui bar, el s-a gandit sa prezinte muzicile favorite din barul lui cu un ceva in plus, explicand putin linia melodica si sugerand bauturi care ar merge bine cu asa ceva. Adicatelea share-uim content insa facem si brand relevance. Pentru ca stie ca mocangeala atrage vanatorii de promotii, nu alearga dupa like-uri si mi-a placut la nebunie sintagma de “like-uri sanatoase”. Cu alte cuvinte el cauta ROI in orice interactiune cu cei care ii viziteaza wall-ul. Intelege ca e un business si ca treaba lui este sa dialogheze dar ultimamente este si sa loializeze. Caius stie cum sa isi stabileasca obiectivele: are loc de 300 de oameni in bar. Nu vrea sa stranga mii ca se enerveaza aia si pleaca si apoi … dislike ;). Asta pentru ca, spre deosebire de multi super oameni de comunicare, el intelege un principiu simplu: ceri de la media atat cat poate duce businessul tau. O campanie populara fara impact asupra businessului nu trebuie neaparat trecuta la ASA DA (decat daca are obiective de brand). Consumatorul nu bea Cola ptr ca pagina Cola are peste 1 milion de amici.

Nu mai vorbesc despre buget dar va povestesc pe scurt cum omul si-a “dublat” bugetul de la 1 euro la aproape 2 cand a vazut ca are rezultate. Pentru ca asa se face: incerci, calibrezi, optimizezi. That’s digital, folks.

Caius nu are training de marketing. Are training de barman si obisnuinta interactiunii cu oamenii. E destept, are fler si bun simt.

Vedeti ce putine chestii iti trebuie sa ai succes in social media?

[merci Stefan pentru case study, prin screens. Pe Caius si echipa ii gasiti pe FB aici]

 

Am inceput sa scriu un blog in engleza prin 2006. Il scriam de la Londra unde mergeam la scoala si il scriam in engleza pentru ca era despre Londra, despre cum se face comunicare acolo si pentru ca voiam sa pot spune colegilor mei din diverse tari de pe glob ca am un blog. Uneori imi scriam studiile de caz pe blog si le fwd profesorilor de la Universitate. Ma vedeam cu planneri din agentii londoneze si aveam si eu un URL de sharuit (DA! de sharuit ptr ca asta e, nu imparteam, nu impartaseam, nu raspandeam URL-ul, il sharuiam intr-un demers social) si ceva de spus intr-o limba accesibila colegilor mei din orice loc din lume. Faceam parte din comunitatea globala de planneri (da, de planneri, NU de strategi, ci de planneri ptr ca astia asa se numesc in toate agentiile din lume si daca vrei sa te intelegi cu unul din tagma ta tb sa te numesti planner) si ma simteam bine.

Am venit in tara si am continuat sa scriu in engleza, sa fac prezentari in engleza si sa dau tweeturi in engleza. Mi-am luat-o de n ori. Am fost tinta minora in campaniile anti-romgleza, anti-engleza, a trebuit sa ma scuz de fiecare data cand ma ridicam in picioare ca sa fac o prezentare si PPT-ul era scris in limba engleza. Astazi rostesc cu grija cuvinte din engleza, ma chinui sa spun media sociale desi mi se pare o prostie, nu stiu cum naiba sa spun team building sau brainstorming, si uneori am dubii despre marketing.

Cumva cei care presau pentru neaos romanesc au castigat: scriu in romana cel mai des, am facut recent si o prezentare in limba romana si pe twitter comunic mai ales in romana. Dar eu am pierdut. Mi-am pierdut contactul cu prietenii din Londra, nu mai am blogul in blogroll-urile (scuze, listele de prieteni) plannerilor din Londra sau Germania, nu ma mai urmaresc oameni din Anglia, Germania, State pe Twitter. Nu mai fac parte din conversatiile lor. Nu mai pot merge pe blogul lui Russell si sa spun “I also have a post about this”. Eu am pierdut si pierdem cu totii in incercarea de a conserva absurd ceva care nu ne ajuta.

Iaca de ce: pentru ca lucram intr-o industrie in care globalizarea e esentiala. Marketingul nu tine de locatie, decat daca vrei sa tina de locatie. Daca crezi ca poti face marketing numai in Romania si numai in romaneste, okay. Insa eu vreau sa pot participa la schimbul de idei din lume. Vreau sa pot sa ma bag in seama cu oameni care discuta despre latenta culturala, despre post-social, despre trans-social planning. Vreau sa pot vorbi cu lumea, nu numai cu oamenii de la noi. Nu inteleg de ce limba trebuie sa imi limiteze subiectele de conversatie.

Pentru ca, cu tot respectul pentru Academia Romana, nu avem foruri ‘vesele’ cand vine vorba despre explicitarea si adoptia de terminologie noua. Ne incurcam in traduceri aproximative si dubioase ale unor termeni noi si uneori dureaza ani pana cand avem un echivalent local serios. Pentru majoritatea nici nu avem. Nu vreau sa ma complac in “gatlegau” numai dintr-un nationalism ipocrit. Nu cred ca vreau sa am rabdare sa se adune cineva sa imi dea alternative mioritice atata vreme cat pot sa ma exprim pe intelesul colegilor mei din breasla si a audientelor mele folosind si termeni in engleza

Pentru ca NU E RUSINE sa stii limba universala: engleza. Dimpotriva e NECESAR. Nimic, dar nimic nu justifica necunoasterea limbii in care se intelege planeta. Nu ma intereseaza ca francezii sunt protectionisti. Ei au ce si de ce sa fie asa. Dar noi, noi, o tara in crestere si care trebuie sa invete inainte de toate nu avem dreptul sa ne protejam de efectul progresist al multilingvismului. Nu ma intereseaza ca nu ai invatat la scoala engleza, invata la cursuri la seral. Refuz sa cred ca mandria nationala ne pune piedica in calea invatarii. Continutul pe internet este in proportie covarsitoare in chineza sau engleza. Vreti sa invatati chineza? Okay, dar aveti de grija ca pana si chinezii comunica tot in engleza cand ies din tara.

Pentru ca am ambitia si nebunia sa cred ca putem sa si propunem teme pentru strainatate nu doar sa fim “inghititori” de invataminte de la cei mai destepti decat noi. Ce sanse are orice idee buna exprimata exclusiv in romaneste? Oamenii nostri destepti au fost nevoiti sa se mute in Londra sau in State ca sa aiba sanse la finantari, cercetari bune se pierd pe rafturi pentru ca nu vrem sa le scriem in engleza, studii de caz de la conferinte NU sunt preluate de oameni cu bloguri din afara pentru ca le scriem numai in romaneste. De ce sa nu pornesc de la premisa ca pot contribui?

Nu in ultimul rand pentru ca ne pierdem atat de mult timp judecand si analizand in loc sa discutam si sa completam. Nu ma explica si defineste faviconul si nici limba in care scriu. Nu fac caz sau tapaj de cunostintele mele de engleza, nu o fac din spirit de fronda, pentru ca am fite, pentru ca sunt hipsterita. Daca ar fi asa as zice fata, gen, deci, intelegi, baby, helau. Folosesc terminologie de breasla, in contextul potrivit pentru ca mi-e natural. Scriu in engleza pentru ca traiesc cu picioarele in Bucuresti dar cu mintea peste tot.

Deci, lasati-ma sa vorbesc si sa scriu din cand in cand in engleza. Lasati-ma sa spun meeting, brainstorming, whatever, like. Vreau sa fiu un cetatean al lumii, un membru al comunitatii de planneri din Europa, un Twitterist regional. N-am plecat fizic din tara dar din cand in cand vreau sa pot pleca macar mental si lingvistic. Va rog!

N-am crezut ca se poate, insa dupa cateva zile in compania a 50 de persoane din toate tarile posibile (inclusiv din Africa de Sud) incep sa ma gandesc ca nu e chiar asa de rau la noi. Sau mai degraba ca problemele pe care le vedem la noi nu sunt atat de diferite de ale lor.  Cateva realitati pe care le impartasim cu o multime de alte tari din lume:

1. Facebook este BIG in mai toate tarile (din cate imi spune un coleg din Norvegia, acolo intreaga populatie adulta e pe Facebook) insa nimeni nu stie cum se va dezvolta ca sa devina mai mult decat o forma de entertainment pentru oamenii obisnuiti in lipsa unor features clare de cautare, categorizare, etc

2. Social media este un buzzword in toata lumea si avalansa de social media gurus este vizibila in mai toate tarile la fel cum, in mai toate tarile, nimeni nu intelege de unde vin si ce fac pe bune acesti social media gurus.

3. In Italia companiile mici au aglomerat Facebook insa s-au retras foarte repede pentru ca nu inteleg cum si ce pot sa faca in aceasta retea care sa le valorizeze businessul. In schimb intreaga populatie italiana a navalit in retele sociale pentru ca este trendy, in consecinta wallurile sunt pline de notificari fara relevanta si oamenii au inceput sa sa gandeasca serios la post-social :). Suna cunoscut?

4. Urmatoarea etapa in cresterea onlineului vine de la companiile mici si mijlocii. Surprinzator in economii cum ar fi Italia sau Franta, IMMurile sunt online in proportii ingrijorator de mici pentru ca nu exista initiativa institutionala ptr a sustine economia digitala. La noi ca la ei. Ma astept chiar ca la noi lucrurile sa mearga si mai incet pentru ca noua inca ne mai trebuie strazi fara gropi.

5. Dezvoltarea unei economii in care onlineul este un driver de crestere depinde de o investitie destul de masiva in oameni si, din nou, atat la noi cat si la ei asta se intampla destul de greu.

In final, daca va intereseaza un overview al dezvoltarii economice cu driver digital intr-o tara cu, sa zicem, personalitate similara cu a noastra, puteti citi un studiu despre contributia internetului la economia nationala a Italiei aici (atentie, e in italiana insa nu cred ca nu se intelege de catre un popor frate :). Interesante sunt nu numai rezultatele cercetarii cat si faptul ca un astfel de studiu a fost comisionat si metodologia dupa care el a fost dezvoltat.