— On Comms Design. From London

Ce am invatat despre #revolutie de la un neamt

Acum exact doua saptamani, in Piata Universitatii, s-au strans o mana de oameni care protestau impotriva consecintei neasteptatea  unei legi a sanatatii prost formulate: demisia singurului membru al administratiei care parea sa fi realizat ceva, dl Raed Arafat. Doua saptamani mai tarziu am vazut zeci, sute, in zilele cu “organizare” chiar mii de oameni adunandu-se la kilometrul zero pentru a-si striga numultumirea care, dupa ziua a 3a deja, nu mai avea nimic de-a face cu demisia lui Arafat. In ziua 2 am decis sa nu scriu nimic despre asta. In ziua 14 scriu despre ce am invatat.

Iaca mai jos procesul mental prin care am trecut, eu, un om practic, pragmatic, orientat catre proces finalizabil si un votant nedezirabil pentru ca inteleg anumite resorturi si am anumite asteptari.

In ziua 1 am inteles ca oamenii sustineau un posibil “erou”. Am vorbit cu prietenii mei mult despre nevoia unui erou in viata publica romaneasca, pentru ca in timpuri de orice fel democratia are nevoie sa isi gaseasca niste campioni (din engl. champion of: an ardent defender or supporter of a cause or another person), odata pierdute resorturile de a se manifesta plenar. Pe scurt, cat suntem la mall avem nevoie sa stim ca e un om pe care sa ne putem baza care se va ocupa sa avem cu ce si de ce sa mergem la mall. De ceva vreme votam in lehamite sau nu mai votam exact din lipsa acestui erou/campion.

Arafat avea potential de erou/campion si prin demisie a devenit martir. In ziua 1 deci, am refuzat sa ies in piata pentru ca sustinerea unui martir mi se pare futila. Cand manifestarile au inceput sa fie despre “nemultumire” m-am intrebat simplu “de ce acum?”. Masurile cele mai agresive de combatere a crizei financiare au fost implementate in 2009 si efectele s-au vazut aproape imediat. Daca ne ajunsese cutitul la sange, o facuse dupa un Craciun fara incidente si cu mai putine reportaje despre “batranii care nu au ce pune pe masa de sarbatori’. De ce un tipping point acum? Paranoia specifica m-a facut sa banuiesc ceva necurat la mijloc pentru ca e an electoral. Deci nu am iesit nici in ziua 2.

In ziua trei am stat de vorba cu niste oameni ca mine. Ei mi-au explicat ca trebuie sa fim “mai multi” si ca avem dreptul sa ne adunam sa spunem celor alesi ca nu ne e bine. I-am ascultat, am iesit cu ei in Piata si am stat acolo ca sa inteleg de ce iesisem.

Intre timp, in background, social media vuia. Am citit/vazut oameni enervati de lipsa de finalitate evidenta a manifestatiilor, oameni multumiti cu viata lor si care nu intelegeau ca poate nu toti sunt ca ei, oameni mandri de ce construisera cu mainile lor si care ii sfatuiau pe cei care “cereau sprijinul statului” sa se adune si sa puna mana sa munceasca, oameni care participau frenetic si fara discernamant, oameni care ignorau. Nu am primit lamuriri de la nimeni. Si aici am simtit lipsa unui erou. Un alt fel de campion. Un campion  al claritatii mentale, al drumului corect de luat intr-o astfel de situatie. Pentru ca da, iaca, dupa 10 ani de apatie politica si bunastare personala si lipsita fiind de educatia civica necesara, nu stiam sa ma decid singura incotro sa inclin.

M-a lamurit un neamt, expat la o companie partenera care, in mijlocul unei sedinte mi-a servit o lectie de… nu stiu nici eu, de normalitate. Omul, cu familia provenind din Germania de Est, mi-a explicat entuziasmat ca pentru prima oara de cand stie el de Romania, a vazut un exercitiu democratic pur in aceasta tara. “La noi, atunci cand autoritatile fac ceva care ii nemultumeste pe oamenii de rand, se iese in strada. Fara pancarte, fara zgomot. Uneori oamenii stau pur si simplu adunati in piete, fara sa spuna nimic. Pentru ca asta e modul in care noi vorbim cu cei pe care i-am ales sa ne conduca. Si nu e necesar sa stim din prima pe cine vrem sa dam jos, sau ce vrem sa reparam. Important este ca acei oameni pe care noi i-am ridicat pentru a ne fi voci sa inteleaga din prezenta noastra ca nu e bine.”

Nu vreau sa dau jos pe nimeni, nu vreau sa “inscaunez” pe nimeni. Am de mancare si am un job. Am o masina si pot sa plec in strainatate, daca vreau, cel putin o data la trei luni. Inteleg insa doua lucruri: primul, ca vine o vreme cand te mai uiti si in jur si te gandesti daca lumii in mijlocul careia traiesti ii este la fel de bine ca tie, ca nu poti trai numai prin fortele proprii si pentru bucuriile proprii pentru ca nu traiesti in neant; si al doilea, ca uitandu-ma in jur, chiar daca am cele de mai sus, nu pot zice ca e bine. Ceva nu merge cu tara asta chiar acum, si daca nu merge, daca nu avem puterea sa reparam ce nu merge, ar trebui sa avem macar puterea si dreptul sa spunem LOR ca stim ca nu merge si ca asteptam de la ei sa faca ceva.

Asta am invatat. Si mi se pare mult. O fi putin?

[Poza asta e luata de pe siteul Republic of Architects, un butic de arhitectura care m-a impresionat ptr ca a decis sa sustina miscarile din ian 2012 chiar pe siteul de firma. Poza e facuta de Vlad Petri]