Maine ma duc sa vorbesc la Social Media Summit si o sa vorbesc despre social media cu dragoste. Nu cu drag, nu cu afectiune ci folosind dragostea ca simile [A simile is a figure of speech that directly compares two different things, usually by employing the words "like" or "as" – also, but less commonly, "if", or "than". A simile differs from a metaphor in that the latter compares two unlike things by saying that the one thing is the other thing.] pentru ca mi se pare ca oamenii ar trebui sa invete despre comunicare raportandu-se mereu la ceva care fara comunicare nu exista.

Dar fiindca m-am luat cu ganditul despre dragoste, mi-a trecut prin cap si altceva, ceva mai trist si mai apasator legat de acelasi subiect. Mi-am dat seama ca ne incredintam atatea semne de iubire retelelor sociale incat riscam sa nu lasam in urma noastra nimic in afara unor semnale arhivate adanc in burtile fermelor de servere care tin in viata social media.

Ganditi-va putin! Cand eram tineri, semnele si mementourile iubirii erau mereu, sau de cele mai multe ori, chestii fizice. Scrisori, flori presate, jurnale, fotografii. Parintii mei pastreaza si acum biletele, flori trimise, suvite de par, bucati de material impregnate cu parfumul unei seri. Pana acum ceva vreme si la mine incepeau sa se adune aceleasi amintiri tangibile ale unor iubiri trecute dar niciodata uitate. Scrisori scrise marunt pe foi veline, in plicuri acoperite de versuri (multumesc Victor!) cu stampila de Cluj, vederi de la Alba Iulia, fotografii… incet incet insa am inceput sa stochez altceva. La inceput, foi tiparite la imprimanta cu emailuri din Utah, poezii publicate pe un blog, fotografii trimise ca atasament. Le-am tiparit cu religiozitate pana cand mi-am dat seama ca toate foile tiparite erau exact la fel. Pastrate fara indoitura in dosare de carton nu mai semnau cu amintiri ci cu o arhiva. Am renuntat la tangibil si m-am multumit cu digital. Am inceput sa salvez mailuri, atasamente, fotografii, pagini de web in foldere denumite frumos, “o vara la Balcic”, “catre Parang” etc. Apoi mi-am dat seama ca uneori ce conteaza nu se mai poate salva in aceeasi forma si in acelasi context in care a insemnat ceva. Am inceput, disperata, sa fac print screenuri la ferestre de browser ca sa pot imortaliza ziua, ora, momentul in care el postase ceva pentru mine, despre noi, pentru noi. Am salvat print screenuri in foldere organizate.

Si apoi mi-a murit laptopul si am pierdut folderele.

…

Retelele ne ajuta sa marcam ce conteaza. Is in a relationship, is engaged, is married. Melodii postate pentru cineva. Cuvinte care conteaza. Imagini. Instagrame cu noi. “Noila” echivalentul frumos al oribilului “iola”. Schimbare de status. Schimbare de nume in retea de socializare. Tot ce inainte marcam fizic acum se poate face cu un click. There’s an app for that.

Ce doare nu e asta. Simplitatea nu deranjeaza, nu trebuie blamata. Ce doare este usurinta cu care se sterg urmele si se revine la perioada B.B. Before breakup. Nimic nu e permanent in memoria vizibila a retelei de socializare [de la Big Data stim ca totul este permanent in memoria ei invizibila insa nu pentru ca noua ne e greu fara amintirile noastre digitale ci pentru ca advertisingului ii este greu fara semnale de targetare]. Statusurile se schimba, pozele se sterg, updateurile se pierd in mod natural. O curatenie completa este posibila ca sa poti relua totul de la zero.

Si pana si asta e okay. Pentru ca asa e si in viata. Lucrurile se schimba, lucrurile se intorc de unde erau, povestile se pierd sau incep, nimic nu sta la fel. Singura diferenta este ca in afara retelei de socializare, marturiile acestui proces raman ca sa te ajute, sa te consoleze, sa te copleaseasca, sa te intristeze, sa te bucure, sa te modeleze. Curatenia totala, igienizarea emotionala nu exista in afara retelei. Si asta e bine, pentru ca dragostea cu sufletul gol nu se poate, nu e frumoasa, nu e dragoste.