— On Comms Design. From London

Despre incredere in digital

Merg la DoR Story Club ca sa citesc articole bune scrise de jurnalisti pe care nu-i avem inca in Romania. Si prima intalnire m-a facut sa ma intreb cateva lucruri esentiale despre ce inseamna jurnalism si mai ales despre cum functioneaza increderea in comunitatile online.

Am citit un articol/nearticol despre prabusirea unui avion si durerea celor ramasi in urma. Venind din facultatea de limbi si literaturi straine, unde mintile realiste nu au ce cauta si suspension of disbelief este conditia sine qua non a unei analize pertinente pe text, nu am enumerat printre problemele mele cu textul in chestiune dubiul asupra veridicitatii detaliilor enumerate de catre jurnalist. Scriitura de buna calitate imi garanta parca veridicitatea faptelor. Un om care scria atat de bine nu avea cum sa minta si oricum daca mintea nu era important ptr ca placerea si angajamentul erau fata de scriitura si nu fata de fapte.

Nu functioneaza la fel in blogosfera. Si evident nu ar trebui sa functioneze asa nici in jurnalism, insa un om ca mine, crescut intr-o tara unde traditia reportajului, a anchetei si a jurnalismului narativ fie s-a nascut si a murit inainte ca eu sa apreciez asa ceva, fie se zbate in siteuri de nisa, imposibil de gasit daca nu ai prieteni ziaristi, fie se zbate in lipsa de bugete, cum spuneam, un om care mine nu intelege altfel. Nu functioneaza asa in blogosfera insa.

Ne-am intors catre bloggeri ptr ca aveam nevoie de oameni in a caror scriitura sa avem incredere. “Because while the truncheon may be used in lieu of conversation, words will always retain their power. Words offer the means to meaning, and for those who will listen, the enunciation of truth” zice omul din V for Vendetta, o icoana care a a renascut in ultimii ani tocmai din lipsa. Din lipsa unui simbol credibil. “Pentru ca, desi poti folosi bastonul in loc de dialog, cuvintele nu-si vor pierde niciodata forta. Cuvintele sunt modul prin care ajungem la intelegere si, pentru cei care sunt dispusi sa asculte, modul in care adevarul se face auzit.”

Scriitura detine aceasta forta (am incercat sa redau dublele semnificatii din text prin traducere): de a ne face sa intelegem si sa ne intelegem, de a ne face auziti si ascultati. De aceea avem nevoie de un scriitor iconic. De un jurnalist iconic. Si cand nu i-am mai gasit in ziare, inlocuiti fiind de specia asta nociva denumita “analist”, i-am cautat in “the brave new world”. Pe Internet.

Bloggerii au crescut pentru ca aveam nevoie de cineva. Pentru ca aveam nevoie sa credem in scriitura cuiva. Increderea li s-a dat, in lipsa altui recipient, neconditionat si fara asteptari. Fara a li se cere sa practice rigorile veridicitatii, ale scriiturii frumoase, uneori nici macare ale gramaticii. Pentru ca era nevoie de o scriitura care sa tine piept bastonului si ziarele nu o mai furnizau.

Au trecut niste ani. Si va intreb pe voi, cei care mai cititi bloguri, am livrat pe promisiune? Ca oameni, ca scriitori, ca purtatori ai unui instrument mai puternic decat bastonul? Am livrat?

Mie mi se pare ca nu. Mie mi se pare ca stindardul atat de usor predat acestei noi generatii menita sa umple un gol si sa inlocuiasca o generatie de ingeri cazuti, cei care facusera un evz cum trebuie, o romanie libera cum ne-o doream, un cotidianul cum nu ne asteptam, ramane inca ridicat la jumatate. Pentru ca e greu sa acorzi incredere atunci cand incepi sa aplici niste minime standarde. Increderea vine din consecventa, din perserevrenta, din puterea de a spune numai cum stii ca trebuie sa spui, din “lipsa de umanitate” – adica din refuzul acceptarii publice a uneor nevoie, probleme, neplaceri care se te impiedice de a spune ce trebuie sa spui. E greu sa fii icoana. Si cei care o cer nu stiu nimic despre asta. Dar cineva trebuie sa isi asume povara increderii celorlalti. Si atat.