In viata ti se pun o gramada de intrebari neplacute. Pe mine ma teroriza tata intrebandu-ma “pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata?” si am crescut cu temerea unui raspuns clar, cu angoasa amabilului si a echitatii obligate, cu negarea nevoii de a spune lucrurilor pe sleau ca sa nu supar pe nimeni. Pe masura ce am crescut intrebarile cu raspunsuri dificile s-au inmultit, ma iubesti?, care e autorul tau preferat?, cine e cea mai buna prietena a ta? iar tata ma intreaba in continuare pe cine iubesc mai mult, pe el sau pe mama :) .

Am o singura certitudine in marea de intrebari dificile in care ma misc, si anume ca daca as putea sa aleg unde sa traiesc tot restul vietii, as alege fara sa clipesc Londra.

Londra e pentru mine. Londra e asa cum imi doresc eu. Iubesc Londra si nu am dubii despre asta.

In dimineata trecuta pe cand mergeam de la Bayswater unde stau catre Victoria, cu linia centrala am inteles de ce. Ca atunci cand iti dai seama de ce iubesti pe cineva in cel mai dubios moment, asa eu, stand inghesuita intre doi londonezi in drum catre biroul lor, am inteles intr-o fractiune de secunda de ce as putea trai aici pentru totdeauna. Nu am inteles asta cand stateam orbita de luminile din Picadilly asteptand un prieten bun, nici cand comandam o portie de Wagamama ramen, favorita mea, in subsolul restaurantului din Leicester Square, nici cand intram timida pe usa magazinului Orla Kieley din Carnaby, nici la etajul trei din magazinul Hamley’s unde, daca nu stiati, sunt jucariile tematice, cele din filme, Iron Mani si sabii Star Wars cu care te poti juca la nesfarsit. Nu am inteles nici in Camden Town la concert, nici cand am vazut Chicago in West Eend, nici pe vaporasul catre cel mai bun restaurant tailandez din Greenwich si nici, incredibil dar adevarat, stand in fata rafturilor incarcate cu cupcakes la Hummingbird in Notting Hill.

Am inteles de ce Londra este pentru mine stand in metrou si zambind unui tanar care se asezase in fata mea cu un ziar. Pentru ca zambetul lui mi-a adus aminte de alte doua zambete de pe peron, si de alte cateva in ziua precedenta. Si mi-am dat seama de un lucru pe care nu pot sa il fac in Romania si nu stiu daca il voi putea face vreodata: sa privesc un necunoscut in ochi pe strada fara sa ma tem ca se va incrunta, va intoarce privirea sau imi va arunca o ocheada desucheata si sa zambesc pentru ca am stabilit o conexiune.

Traim, mi se pare mie, in Romania intre incruntari si ochi plecati sau priviri ascunse. Mergem pe strada uitand-ne in pamant, sau in telefon sau pe cer. Evitam contactul vizual pentru ca privirea e motiv de angoase, de invidii, de tristeti, de paranoia. Oamenii in metrou se incrunta daca ii privesti cu atentie, pentru ca se simt vulnerabili, nesiguri, atacati. Suntem atat de paralizati de temerea ca nu suntem all we can be ca nu avem curaj sa ne privim in ochi si sa zambim de bucuria unui contact cu un om care poate {sau nu} sa iti schimbe viata. Sau poate doar dimineata.

In Londra am vazut numai oameni frumosi. Pentru ca zambesc atunci cand te uiti la ei, te invita sa zambesti cand se uita la tine. Pentru ca te privesc cu sinceritate, fara ascunzisuri si fara judecati. Aici vreau sa traiesc cu ochii deschisi si cu zambetul pe buze.